Zăpăcenia de sâmbătă - partea a II-a

Intrăm în atelier și din obișnuință zic „Bună dimineața”. Lumea se uită la mine nițel chiorâș și râde. Na, dacă toate persoanele cu care locuiesc se trezesc între orele 12 și 16, eu ce să fac? Am mereu senzația că e dimineață.

Fabi e parcată înăuntru. Mă sprijin de o latură a elevatorului. E rece, la fel ca atmosfera din încăpere. Nea Vasile meșterește ceva cu un compresor și în afară de câte un mormăit de-al lui cu o ușoară umbră de ecou, nu se mai aude nimic. Mi se lungește gâtul ca la girafe să văd și eu ce-i face lui Fabi. Îl întreb ce e cutia neagră de plastic pe care tocmai i-a scos-o și ăsta e momentul în care sesizez că eu și nea Vasile avem ceva în comun...suntem nițel surzi. A, bine, și vorbim tare...și cam mult în unele situații. Dar nu e cazul în încă-dimineața asta. După mai puțin de jumătate de oră cică e gata. Sunt rugată să probez noul ambreiaj, acum cu 80% mai...aerisit. Îmi dau seama că stau, de parcă aș fi în excursie, cu ghiozdanul în spate. Nea Vasile râde, cică parcă am o parașută în spate.
 Ok, acum e diferit...ambreiajul nu mai ține la începutul cursei ci pe la mijloc...dar ceva mai bine. Nea Vasile îmi sugerează să scot și preșul ăla imens care stă sub pedale. Bun, acum sunt chiar lămurită cu ambreiajul. Următoarele pe listă sunt frânele...discuri și plăcuțe.
To be continued.