Cronica unui război anunțat

Dacă vă plac filmele istorice sau cele despre război, vă recomand să vedeți Into the white (În mijlocul pustiului alb).
Povestea pe scurt o gășiți aici și sună cam așa:
„Suntem la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar deasupra Norvegiei o grea bătălie se dă în înaltul cerului: două avioane, unul britanic, celălalt german, se prăbuşesc într-un ţinut izolat. Coincidenţa face ca piloţii goniţi de gerul năprasnic să caute adăpost în aceeaşi colibă. Războiul i-a transformat în inamici, dar provocările situaţiei lor îi vor obliga să colaboreze pentru a supravieţui.”

Povestea seamănă puțin cu cea din filmul Joyeux Noel, doar că la scară mai mică, lipsind, de asemenea, motivul sacru al Crăciunului. Acțiunea se petrece în proporție de 70% la o cabană din munți. Cadrele largi dezvăluie un peisaj predominant alb, nu foarte spectaculos, cu excepția unei aurore boreale pale, spre sfîrșitul filmului. După ce un avion nemțesc și unul britanic au fost doborîte, cele două echipaje își fac, separat, planuri de salvare. Ajungînd în același loc, într-o zonă muntoasă a Norvegiei, trei nemți și doi britanici încep să-și dispute supremația în cabană, fiind unii prizonierii celorlalți în funcție de tabăra în care ajung armele.

 Povestea începe cu adevărat abia după ce se renunță la arme și se plănuiește supraviețuirea prin colaborare. Dacă vă așteptați la un film CU război, împușcaturi și mult sînge, veți fi cam dezamăgiți. Războiul poate, într-adevăr, să scoată ce e rău din oameni, dar poate să scoată din ei și ce e bun. În cazul filmului nostru este prezentată partea umană a războiului, viața celor fără grade prea mari, a ostașului din al Doilea Război Mondial, cu îndoielile și micile drame proprii.

 Astfel îi cunoaștem pe locotenentul german Horst Schopis, părăsit de soție și cu îndoieli în privința acestui război, pe tăcutul și talentatul Wolfgang Strunk, care se oferise voluntar în război, pe Josef Schwartz, care poartă cu mîndrie un exemplar din Mein Kampf cu autograf, și pe cei doi britanici despre care nu se dau prea multe detalii. Căpitanul Charles P. Davenport are trăsăturile tînărului englez din clasa aristrocrată, pe cînd ajutorul său, Robert Smith, are manierele și obiceiurile unui englez din suburbii sau chiar de la țară.

 Momentul în care cei cinci stau nehotărîți în jurul unui biet iepure polar vînat de către Smith și discuția din timpul „preparării” animalului, arată că de fapt războiul nu e altceva decît o joacă pentru băieți mai mari, care sunt capabili să ucidă, dar nu au gătit în viața lor. Vorbind de latura umană ajungem la scena în care fiecare, mai puțin Horst, mărturisește celorlalți ce fată îl așteaptă acasă. Astfel, ajungem să vedem omul ce stă în spatele ostașului zelos, reprezentant al Imperiului Britanic sau au Reich-ului.

Impresia cu care am rămas la finalul filmului a fost aceea a inutilității războiului.


Official Trailer
Surse: Cinemagia
          Imdb
          Youtube

By Oana Ojică: #filme

La Medeleni Partea a V-a

Ne-au lămurit de tot. Casa ar fi fost și n-ar fi fost a Teodorenilor. Ar avea și n-ar avea legătură cu cartea. Clădirea și terenul ar fi în proprietatea Primăriei Golăiești, se pare că. Acum e depozit pentru diverse materiale și unelte rămase de la construcția noii biserici.
Suntem îndemnate să mergem să vedem și vechea biserică, încadrată de stejari. O luăm de-a dreptul, peste câmp, nu înainte de a ne interesa dacă nu se supără nimeni dacă o luăm pe acolo...n-aș vrea să fac cunoștință cu mai mulți localnici supărați deodată. Terenul, deși cultivat cu lucerna ce dă semne că e pregătită de un nou sezon, pare a fi format din nisip. Deși se presupune a fi înțelenit, e mai afânat decât un strat proaspăt făcut de maica-mea în grădină. E drept că e altă zonă, alt fel de sol și o grămadă de mușuroaie de cârtiță.

În curtea bisericuței, făcută parcă de pitici, este un cimitir cu morminte puțin numeroase. Mai găsesc o piatră cu niște inscripții pe care nu le înțeleg, fixată într-un postament de beton. Și cel mai important, iarbă și floricele. Vremea e mai înaintată aici decât în oraș. 

Decidem să nu ne întoarcem pe același traseu, ci să ocolim prin celălalt capăt al satului. Urcăm un soi de deal despre care aflăm mai apoi că e un dig. Mergând pe el, vedem în stângă, la câteva zeci de metri un râu ce curge printre niște copaci. Cică e Prutul. În dreapta digului câteva gospodării de după gardurile cărora ne latră câinii. Nu suntem tocmai parte din peisaj. Eu ma plimb cu aparatul foto la gât și cu binoclul în mână. Sunt sigură că până seara va afla toată populația că niște persoane dubioase, de la oraș, le-au vizitat satul.

Ajunse înapoi pe ulițele cvasi-circulate salutăm politicos pe toată lumea. O tanti stă în poartă și vorbește tare la telefon. Cred că doar acolo are semnal. O alta ne oprește și ne întreabă dacă suntem de la ziar. Păi nu chiar...cică a vrut să vorbească cu noi când am venit, dar noi am luat-o pe câmp, așa că ne-a așteptat aproape de mașină, doar nu era să plecăm fără. Începe să ne povestească de cazul unei familii de aici care are nevoie de ajutor și insistă să mergem să vedem cu ochii noștri. Și ce-am văzut, cel mai bine se vede în fotografii.

La Medeleni Partea a IV-a

Toată lumea a trecut pe o rețea din Moldova. Numai telefonul meu nu. Poate pentru că e cu butoane. Detectează mai greu că e departe de casă. Drumurile de aici sunt făcute, probabil, după ce-or fost făcute casele.  Adică au făcut drumul printre care, așa încât sunt niște ulițe șerpuite. Mă uit încotro se vede turla bisericii și aproximez care uliță s-o urmez. Biserica nouă, poarta e deschisă, curtea spațioasă, și cu toate astea, aleg să parchez alături, lângă un gard. În curtea spațioasă și pustie există o clopotniță improvizată și un cocoș care ciupește firele de iarbă ce abia au ieșit.

 Facem un înconjor al bisericii. În spate este un început de cimitir. Zic început pentru că poți număra mormintele pe degetele de la o singură mână. Mai e un nene cu o căruță. Apoi sesizez că mai e unul. Încarcă niște pământ. Îl chestionez. Mă gândesc ce ton să abordez. După o analiză scurtă îmi dau seama că tre” să vorbesc cu el la fel cum aș vorbi cu ăia de la mine de la țară. Fără cuvinte sau expresii complicate. Și hotărât, că dacă te miroase că nu prea știi ce vrei, te trezești expediat rapid și fără drept de apel.

Aflăm că pot să ne ajute să dăm de individul care îngrijește de biserică și de clădirea de lângă, fosta Școala Medeleni. Cât facem noi vreo două poze, cei doi au timp să dea un telefon și în 10 minute un bărbat la vreo 50 și ceva de ani și încă pe-atâtea kilograme, se îndreaptă spre biserică străbătând tarlaua din direcția capătului satului, dinspre o altă biserică ce se zărește încadrată de câțiva stejari, zic ei, seculari. Ce-i drept, am aflat mai multe despre stejari decât despre casa ce se presupune a fi fost a Teodorenilor.

La Medeleni Partea a III-a

În fața primăriei un nene cu o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul într-o parte, adună gunoaie din curte. Îi întreb încotro s-o iau să ajung la Medeleni. Cică să fac stânga și să merg tot înainte, și undeva unde se termină drumul asfaltat să fac dreapta și să merg tot înainte și, desigur, să mai întreb pe drum. Fac eu la stânga, dar nu prea văd drumul asfaltat ce duce la Grădinari. Asfaltul începe oleacă mai încolo. Măcar este. Grupuri mai mici sau mai mari de copii merg în aceeași direcție, pe marginea drumului. Merg încet și îi ocolesc. Undeva pe dreapta pare a fi un iaz cu câteva podețe. Fetele vor să facă poze aici, dar reușesc să le coving să facă asta la întoarcere.

În momentul în care am trecut pe lângă o intersecție cu o troiță am avut sentimentul că e posibil să fi ratat drumul bun. Și da, mi s-a confirmat atunci când drumul asfaltat s-a terminat într-o baltă de noroi lângă care am reușit totuși să întorc. Ca să fiu sigură că nu greșesc iar drumul opresc la o poartă și întreb un cuplu de bătrânei care se uită mirați la mașină. Și ca să nu par o orășeancă simandicoasă, nu întreb din mașină, ci cobor și mă apropii de gard. Ei sunt în curte. Îmi confirmă faptul că troița e cea care marchează drumul spre Cilibiu, următorul sat de pe harta noastră. De aici încolo drumul e fix, dar fix ca la mine la țară. Cu mai puține gropi însă. Drum de pământ, cică pietruit.

Am mai văzut eu gospodării modeste, dar astea parcă sunt prea de tot. Încep să mă întreb spre ce capăt de lume mă îndrept de fapt. Aveam să aflu că spre capătul lumii în care pașapoartele sunt grena. Mai încolo cică devin albastre.

To be continued