sâmbătă, 23 mai 2015

O sâmbătă acasă

E sâmbătă dimineață pe la 6. Pornesc motorul mașinii cât mama caută niște saci de rafie. În retrovizoare văd un individ care deschide poarta pentru acces pietonal. Îmi dau seama că e individul care ne mai ajută cu treaba prin grădină. Frate-miu îi făcuse un portret sumar: „Se uită puțin câș, tata zice că e nițel plecat cu sorcova, dar e de treabă și muncește.” Îi zic bună dimineața, răspunde și îi fac loc să treacă printre mașină și stratul cu flori, dându-mă la o parte. Se oprește în dreptul meu și întinde mâna. Întind mâna și facem cunoștință. El e Viorel. Faptul că el consideră că trebuie să se prezinte singurei persoane din gospodărie pe care nu o știa îmi stârnește un oarecare interes. E atletic, negricios (nu țigan, doar ars de soare), nebărbierit și cu o privire ușor fixă.
N-am timp de o analiză mai amănunțită, trebuie să ajung în târgul din orașul Roznov, un obor de care am tot auzit, un loc unde lumea din zonă merge sâmbătă fie și doar pentru a vedea cum mai „merge” târgul (un soi de analiză a fluctuațiilor bursei îmi imaginez), dar pe care nu l-am vizitat niciodată. Cei aproximativ 13 km îi parcurg rapid, în linie dreaptă. În mijlocul așa-zisului oraș fac dreapta, trec un pod peste Bistrița și am ajuns la târg. Parchez în fața unui bar ce are glastre cu mușcate la intrare. Pare cumva prea select pentru majoritatea îndivizilor ce se perindă pe aici căutând o căruță-taximetru care să le care porcii, vițeii sau grăunțele cumpărate, acasă. N-am norocul să analizez târgul prea tare, mama deja a analizat câteva „tarabe” cu saci desfăcuți la gură, ce te provoacă parcă să-ți treci mâinile prin grăunțele sau grâul din ei, și a hotărât care marfă merită cei 70 de bani/„kil”, pe care-i cere toată lumea de altfel.
Aduc mașina până aici și fac o mie una mișcări neinspirate încercând să ajung cât mai aproape de taraba cu pricina, fără să calc nici o babă venită să-și facă plimbarea de sâmbătă dimineața. Fabi e ca o barcă sub povara celor 150 de kile suplimentare din portbagaj. Scârțâie, protestează, dar mă prefac că nu o aud.
Aș putea să vă povestesc și despre operațiunea COLIVA, ce a urmat după cea cu târgul, dar sunt sigură că ați avut măcar o dată în viață o asemenea experiență, așa că o să sar peste.
Am considerat ca Fabi merită și ea o juma' de oră la SPA, așa că am mers la spălătorie. În comparație cu alte experiențe relatate de mine pe un alt blog, aici singurul inconvenient îl reprezintă soarele care ardea îngrozitor în curtea chelită de orice fel de plantă....a, și mirosul de bubble gum care încă persistă în mașină. Am ținut minte să-i zic să nu dea cu silicon, dar am uitat să-i zic și să n-o parfumeze. Una peste alta mașina e curată și poate face din nou cunoștință cu strada noastră neasfaltată.
Ajung acasă și îl caut pe individul de dimineață să îi dau ceva de băut. Mergând spre grădină aud ceva ce seamănă a muzică...nu, nu făcea băiatul karaoke, ci tăia cu o seceră iarba de pe hat. De unul dintre stâlpii de beton ai gardului ce va să fie are legat cu un elastic un radio verde cu auriu. Îl întreb ce radio ascultă. Chiar sunt curioasă în privința gusturilor sale, pare un consumator fidel al radioului. Prima dată îmi zice că ascultă de la București...ăăă...Radio România Actualități. Și se pare că nici n-are gusturi proaste. Se apucă din nou de tăiat iarba, iar eu îmi fac ieșirea din scenă pe sunet de RRA.

joi, 14 mai 2015

Ceea ce ziua datorează nopții sau ceea ce imperiile datorează coloniilor lor


Nu, n-am ajuns cu Fabi în Algeria și nici n-am călătorit în timp, dar trebuie să vă împărtășesc ultima experiență „cinematografică” din fața laptopului. Primisem de la o prietenă, un link cu un film online, de mai bine de-o săptămână. Nu l-am deschis. Dar și când l-am deschis...am stat până la 2 a.m. să termin de vizionat cele două ore și mai bine de jumătate ale filmului.

Ceea ce ziua datorează nopții, în regia lui Alexandre Arcady, a apărut în 2012 și este o radiografie de câteva decenii a Algeriei colonizate.

Desigur, totul se învârte în jurul unei povești de dragoste dintre un autohton, Younes, și o colonialistă, Emilie. Putem spune că povestea lor are, din păcate sau din fericire, ca fundal, acea perioadă istorică.
Norocul unora e ghinionul altora și vice-versa, și asta se poate observa pe tot parcursul acțiunii. Când în grupul mixt al prietenilor din orașul Oran apare Emilie, vechea prietenă a lui Younes/Jonas, stabilitatea prieteniilor începe să nu mai fie chiar de neclintit, încep să se formeze cupluri, să se destrame și să se formeze altele, ceea ce duce la o permanentă tensiune pe parcursul poveștii, tensiune care nu te lasă să întrevezi cum se va termina totul.


Filmul surprinde foarte bine atât aparenta stare de calm din regiune și modul în care variază raporturile dintre populația băștinașă și colonialiști, cât și diferențele sociale dintre mediul rural și cel urban. Ceea ce nu pune filmul sub lupă este condiția femeilor autohtone, care nu apar în mod frecvent în poveste.

Toată acțiunea filmului se derulează pe un fundal sonor ce completează într-un mod inspirat peisajele regăsite în film. Filmul se bazează pe opera cu același nume a scriitorului algerian Mohammed Moulessehoul, ce semnează cu pseudonimul Yasmina Khadra.

Surse: Filme online
           Cinemagia
           Youtube

joi, 30 aprilie 2015

Cronica unui război anunțat

Dacă vă plac filmele istorice sau cele despre război, vă recomand să vedeți Into the white (În mijlocul pustiului alb).
Povestea pe scurt o gășiți aici și sună cam așa:
„Suntem la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar deasupra Norvegiei o grea bătălie se dă în înaltul cerului: două avioane, unul britanic, celălalt german, se prăbuşesc într-un ţinut izolat. Coincidenţa face ca piloţii goniţi de gerul năprasnic să caute adăpost în aceeaşi colibă. Războiul i-a transformat în inamici, dar provocările situaţiei lor îi vor obliga să colaboreze pentru a supravieţui.”

Povestea seamănă puțin cu cea din filmul Joyeux Noel, doar că la scară mai mică, lipsind, de asemenea, motivul sacru al Crăciunului. Acțiunea se petrece în proporție de 70% la o cabană din munți. Cadrele largi dezvăluie un peisaj predominant alb, nu foarte spectaculos, cu excepția unei aurore boreale pale, spre sfîrșitul filmului. După ce un avion nemțesc și unul britanic au fost doborîte, cele două echipaje își fac, separat, planuri de salvare. Ajungînd în același loc, într-o zonă muntoasă a Norvegiei, trei nemți și doi britanici încep să-și dispute supremația în cabană, fiind unii prizonierii celorlalți în funcție de tabăra în care ajung armele.

 Povestea începe cu adevărat abia după ce se renunță la arme și se plănuiește supraviețuirea prin colaborare. Dacă vă așteptați la un film CU război, împușcaturi și mult sînge, veți fi cam dezamăgiți. Războiul poate, într-adevăr, să scoată ce e rău din oameni, dar poate să scoată din ei și ce e bun. În cazul filmului nostru este prezentată partea umană a războiului, viața celor fără grade prea mari, a ostașului din al Doilea Război Mondial, cu îndoielile și micile drame proprii.

 Astfel îi cunoaștem pe locotenentul german Horst Schopis, părăsit de soție și cu îndoieli în privința acestui război, pe tăcutul și talentatul Wolfgang Strunk, care se oferise voluntar în război, pe Josef Schwartz, care poartă cu mîndrie un exemplar din Mein Kampf cu autograf, și pe cei doi britanici despre care nu se dau prea multe detalii. Căpitanul Charles P. Davenport are trăsăturile tînărului englez din clasa aristrocrată, pe cînd ajutorul său, Robert Smith, are manierele și obiceiurile unui englez din suburbii sau chiar de la țară.

 Momentul în care cei cinci stau nehotărîți în jurul unui biet iepure polar vînat de către Smith și discuția din timpul „preparării” animalului, arată că de fapt războiul nu e altceva decît o joacă pentru băieți mai mari, care sunt capabili să ucidă, dar nu au gătit în viața lor. Vorbind de latura umană ajungem la scena în care fiecare, mai puțin Horst, mărturisește celorlalți ce fată îl așteaptă acasă. Astfel, ajungem să vedem omul ce stă în spatele ostașului zelos, reprezentant al Imperiului Britanic sau au Reich-ului.

Impresia cu care am rămas la finalul filmului a fost aceea a inutilității războiului.


Official Trailer
Surse: Cinemagia
          Imdb
          Youtube

By Oana Ojică: #filme

sâmbătă, 25 aprilie 2015

La Medeleni Partea a V-a

Ne-au lămurit de tot. Casa ar fi fost și n-ar fi fost a Teodorenilor. Ar avea și n-ar avea legătură cu cartea. Clădirea și terenul ar fi în proprietatea Primăriei Golăiești, se pare că. Acum e depozit pentru diverse materiale și unelte rămase de la construcția noii biserici.
Suntem îndemnate să mergem să vedem și vechea biserică, încadrată de stejari. O luăm de-a dreptul, peste câmp, nu înainte de a ne interesa dacă nu se supără nimeni dacă o luăm pe acolo...n-aș vrea să fac cunoștință cu mai mulți localnici supărați deodată. Terenul, deși cultivat cu lucerna ce dă semne că e pregătită de un nou sezon, pare a fi format din nisip. Deși se presupune a fi înțelenit, e mai afânat decât un strat proaspăt făcut de maica-mea în grădină. E drept că e altă zonă, alt fel de sol și o grămadă de mușuroaie de cârtiță.


În curtea bisericuței, făcută parcă de pitici, este un cimitir cu morminte puțin numeroase. Mai găsesc o piatră cu niște inscripții pe care nu le înțeleg, fixată într-un postament de beton. Și cel mai important, iarbă și floricele. Vremea e mai înaintată aici decât în oraș. 



Decidem să nu ne întoarcem pe același traseu, ci să ocolim prin celălalt capăt al satului. Urcăm un soi de deal despre care aflăm mai apoi că e un dig. Mergând pe el, vedem în stângă, la câteva zeci de metri un râu ce curge printre niște copaci. Cică e Prutul. În dreapta digului câteva gospodării de după gardurile cărora ne latră câinii. Nu suntem tocmai parte din peisaj. Eu ma plimb cu aparatul foto la gât și cu binoclul în mână. Sunt sigură că până seara va afla toată populația că niște persoane dubioase, de la oraș, le-au vizitat satul.
Ajunse înapoi pe ulițele cvasi-circulate salutăm politicos pe toată lumea. O tanti stă în poartă și vorbește tare la telefon. Cred că doar acolo are semnal. O alta ne oprește și ne întreabă dacă suntem de la ziar. Păi nu chiar...cică a vrut să vorbească cu noi când am venit, dar noi am luat-o pe câmp, așa că ne-a așteptat aproape de mașină, doar nu era să plecăm fără. Începe să ne povestească de cazul unei familii de aici care are nevoie de ajutor și insistă să mergem să vedem cu ochii noștri. Și ce-am văzut, cel mai bine se vede în fotografii.








sâmbătă, 18 aprilie 2015

La Medeleni Partea a IV-a

Toată lumea a trecut pe o rețea din Moldova. Numai telefonul meu nu. Poate pentru că e cu butoane. Detectează mai greu că e departe de casă. Drumurile de aici sunt făcute, probabil, după ce-or fost făcute casele.  Adică au făcut drumul printre care, așa încât sunt niște ulițe șerpuite. Mă uit încotro se vede turla bisericii și aproximez care uliță s-o urmez. Biserica nouă, poarta e deschisă, curtea spațioasă, și cu toate astea, aleg să parchez alături, lângă un gard. În curtea spațioasă și pustie există o clopotniță improvizată și un cocoș care ciupește firele de iarbă ce abia au ieșit.


 Facem un înconjor al bisericii. În spate este un început de cimitir. Zic început pentru că poți număra mormintele pe degetele de la o singură mână. Mai e un nene cu o căruță. Apoi sesizez că mai e unul. Încarcă niște pământ. Îl chestionez. Mă gândesc ce ton să abordez. După o analiză scurtă îmi dau seama că tre” să vorbesc cu el la fel cum aș vorbi cu ăia de la mine de la țară. Fără cuvinte sau expresii complicate. Și hotărât, că dacă te miroase că nu prea știi ce vrei, te trezești expediat rapid și fără drept de apel.


Aflăm că pot să ne ajute să dăm de individul care îngrijește de biserică și de clădirea de lângă, fosta Școala Medeleni. Cât facem noi vreo două poze, cei doi au timp să dea un telefon și în 10 minute un bărbat la vreo 50 și ceva de ani și încă pe-atâtea kilograme, se îndreaptă spre biserică străbătând tarlaua din direcția capătului satului, dinspre o altă biserică ce se zărește încadrată de câțiva stejari, zic ei, seculari. Ce-i drept, am aflat mai multe despre stejari decât despre casa ce se presupune a fi fost a Teodorenilor.


vineri, 3 aprilie 2015

La Medeleni Partea a III-a

În fața primăriei un nene cu o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul într-o parte, adună gunoaie din curte. Îi întreb încotro s-o iau să ajung la Medeleni. Cică să fac stânga și să merg tot înainte, și undeva unde se termină drumul asfaltat să fac dreapta și să merg tot înainte și, desigur, să mai întreb pe drum. Fac eu la stânga, dar nu prea văd drumul asfaltat ce duce la Grădinari. Asfaltul începe oleacă mai încolo. Măcar este. Grupuri mai mici sau mai mari de copii merg în aceeași direcție, pe marginea drumului. Merg încet și îi ocolesc. Undeva pe dreapta pare a fi un iaz cu câteva podețe. Fetele vor să facă poze aici, dar reușesc să le coving să facă asta la întoarcere.
În momentul în care am trecut pe lângă o intersecție cu o troiță am avut sentimentul că e posibil să fi ratat drumul bun. Și da, mi s-a confirmat atunci când drumul asfaltat s-a terminat într-o baltă de noroi lângă care am reușit totuși să întorc. Ca să fiu sigură că nu greșesc iar drumul opresc la o poartă și întreb un cuplu de bătrânei care se uită mirați la mașină. Și ca să nu par o orășeancă simandicoasă, nu întreb din mașină, ci cobor și mă apropii de gard. Ei sunt în curte. Îmi confirmă faptul că troița e cea care marchează drumul spre Cilibiu, următorul sat de pe harta noastră. De aici încolo drumul e fix, dar fix ca la mine la țară. Cu mai puține gropi însă. Drum de pământ, cică pietruit.
Am mai văzut eu gospodării modeste, dar astea parcă sunt prea de tot. Încep să mă întreb spre ce capăt de lume mă îndrept de fapt. Aveam să aflu că spre capătul lumii în care pașapoartele sunt grena. Mai încolo cică devin albastre.

To be continued

sâmbătă, 28 martie 2015

La Medeleni Partea a II-a

În Dancu se sfârșește, într-o buclă ce înconjoară o clădire de pe partea dreaptă a șoselei, linia tramvaiului 3. De aici drumul începe să fie doar străbătut de câte o crăpătură ce ține fix cât cele două benzi/sensuri, odată la 3-4 metri, până la Holboca. Cum să-mi dau seama dacă bate ceva la mașină dacă oricum aud un trăncănit repetat de la drum? Și bordul scârțâie într-un mare fel. Să dăm, deci, muzică mai tare și să ne holbăm după borne kilometrice. În zona asta n-a prea ajuns moda indicatoarelor. Sau, mă rog, dacă există, nu te prea ajută.

Undeva, în aproape câmp liber, drumul se bifurcă. La stângă Golăiești, la dreapta Bosia. Îmi amintesc că acum vreun an și jumătate ajunsesem în zonă cu autobuzul și așteptam în intersecția asta un altul, în compania a doi câini fără stăpân și a mașinii poliției de frontieră. Revenind în timpul prezent, din zona asta drumul începe să fie „comestibil”. Nițel cam îngust în curbe, dar totuși în regulă pentru viteza a 4-a. Recunosc undeva pe partea dreaptă clădirea școlii din Golăiești. Se pare că au gard nou. Copiii tocmai au ieșit de la școală și, probabil, mai zăbovesc în zonă, unii să aștepte autobuzul, alții fătă motiv. Se holbează insistent la mașină, la noi. Peste drum ar trebui să fie Primăria. Clădirea îmi aduce aminte, mai mult sau mai puțin, de secția de poliție de la Miroslava, care la rândul ei îmi aduce aminte de o casă bântuită din desenele animate cu Scooby Doo.
To be continued

miercuri, 25 martie 2015

Cine se trezește de dimineață, ajunge la UPU

E ora 4 și ceva, luni dimineața. Vocea uneia dintre colege mă anunță că trebuie să mă trezesc. Trebuie să mergem cu o altă colegă la spital. În timp ce-mi trag o pereche de blugi și un pulover gros am timp să sesizez mormăiturile colegei și fața ei de culoarea aia de-i place popei.
E frig. Termometrul din bord îmi arată -1 grad Celsius. Geamurile sunt nițel înghețate dar își revin rapid. Mi se comunică să merg încetu, să nu zgâlțâi prea tare pacienta. Să-i comunice cineva primarului că nu simt nevoia să-mi amintesc drumul de țară, neasfaltat și nepietruit, de acasă. Drumul ăsta seamănă cu suprafața Lunii, cam atâtea cratere are. Înjur în gând, că mi-e prea somn. Da, încredibil de adevărat, dar la 4 jumătate dimineața nu-s prea vorbăreață. Până să ajungem la spital îmi amintesc că acum câteva zile spusesem cuiva că încă n-am văzut secția UPU de la Iași și că sper să n-o văd curând. Na, poftim.


Îmi las colegele la intrare și caut un loc liber în parcarea de vis-a-vis, cea de lângă policlinică. Parchez lângă un buz inscripționat cu sigla unei companii farmaceutice și sesizez că în el doarme o persoană. Portarii de la intrare mă ghidează spre rampa îngustă de la primire urgențe.

 Cum nu era suficient de îngustă, mai există și două automate, unul cu băuturi și unul de cafea, fix la intrare. Au ușă dintr-aia de cică se deschide singură când detectează o prezență. Ei bine, se pare că prezența mea nu impresionează senzorul. M-oi fi transformat în zombi ori altceva. La a doua încercare îi par om. Sala de așteptare e cât holul dispensarului de la mine de la țară. Dar arată mai rău. Pe peretele din stângă e un calorifer din ăla de fontă cu elemenți, vopsit și revopsit, apoi vreo șase scaune metalice tapițate cu piele ecologică neagră. Pe peretele din dreapta sunt trei uși puțin translucide, glisante, ce par puse cu furca una lângă alta, cam atât de etanșe sunt. Pe ele, o hârtie A4 landscape anunță „URGENȚE MAJORE”. Stau pe un scaun fix în dreptul lor, pot studia în tihnă cam ce se întâmplă înăuntru, dar asta vă povestesc mai jos. Pe același perete urmează un fel de gheretă semi-închisă în care nu prea îmi pot imagina cum se simte eficiența celor două calorifere electrice între care se află, total neinspirat, un extinctor de mărime medie. Văd un afiș pe care pare a fi sugerat că e interzis accesul cu pistoale și cuțite. Pereții sunt placați cu pătrate albe, vechi, de faianță. Unele lipsesc, altele sunt incomplete. Linoleumul albastru lasă să se vadă în câteva locuri mozaicul de dedesubt. În continuarea acestei săli e alta, mai micuță, în capătul căreia se vede o ușă pe care scrie „URGENȚE MINORE”. Între ele e un fel de arcadă.
Nu e foarte aglomerat. După ce domnul din colț, îmbrăcat în pijamale în dungi, intră la urgențe majore, apare și soția. După ce strigă din ușă s-o audă că a venit, se așează pe scaunul de lângă mine, își scoate un pieptăn din geantă și începe să se aranjeze. Oook, numai mie mi se pare ieșit din normal asta? Mă analizez și eu în sticla ușii de la intrare...da, arăt mai rău decât în poza din permis.
Ușa inteligentă se deschide, lăsând să intre un val de frig și un soi de păpusă barbie în costumația specifică celor de la ambulanță. Completează de zor niște fișe.
Dacă aveam senzația că până acum fusese rău, urmează cireașa de pe tort...sau mă rog, bomboana de pe colivă. Trei indivizi zgomotoși intră pe rând, iar primul spune tare, să audă toată lumea: „Ce jeg de spital!”. Sunt îmbrăcați în diverse combinații de trening și pantofi sport de la Adidas, Nike și Puma. Știți afișul de mai sus cu interzis cu pistoale și cuțite? Se așează pe scaunele libere de lângă mine și colega mea. O doamnă începe să măture. Gherțoiul blond, cu trening albastru ține să o sfătuiască să dea cu benzină și să dea foc mai degrabă. Doamna ripostează verbal și i se răspunde în glumă că ei sunt băieți serioși, cu principii, care își caută jumătatea. Și se cam holbează la colega mea care butonează de zor la iPhone-ul ei 6...am vrut s-o sfătuiesc să îl bage înapoi în buzunar, nu cumva s-o ceară naibii de nevastă până termină cealaltă colegă cu investigațiile.
Gherțoii se plâng din cauza frigului și se mută dincolo de arcadă, pe scaunele destinate transportului pacienților. Doamne ferește să le tremure de frig șuncile de pe cefele lor late. Unul dintre ei se plimbă, întrând în vorbă cu alți năpăstuiți ce așteaptă la rând. Pantalonii cu, probabil, două mărimi mai mici, lasă la vedere câteva momente elasticul lat de la boxeri. Mi se face rău, cred că vreau și eu o perfuzie, ceva, în curând. Apare un al patrulea individ, probabil singurul a cărui prezență aici se justifică. Are niște urme de tăieturi pe frunte, arcadă și nas. Nu vreau să știu cum și-a făcut rost de ele. Intră toți după el la URGENȚE MAJORE, râd, iau personalul în râs...ăștia se cred la picnic. Unde naiba le e petul de bere și punga de semințe? Mai au și replici de felul „Miroase-a morgă”. Cevaaa, deosebit!
Personalul pare familiarizat cu atmosfera...sau sunt prea nerăbdători să termine tura. Unii sunt vizibil obosiți, unul chiar zice că mai are o oră și pleacă. Sunt și vreo doi rezidenți aparent chipeși. Îmi dau seama la o analiză mai atentă că unul are un metru și-o gumă și celălalt e blond...neeeh, neinteresanți. Apare la un moment dat o altă barbie, cu fișa colegei mele, în costum de spital, ghici, ROZ! Mai văzusem câteva tanti perindându-se pe aici în costume roșii, grena, verzi, bleu....dar roz? Gherțoii sunt trimiși la ORL. Bogda proste, deja îmi făceam griji serioase pentru colegă-mea care stătea pe scaun lângă mine.
Pacienta noastră stă pe un pat de ăla mobil, undeva pe holul din fața liftului. Mă mut și eu pe patul de vis-a-vis de ea. Începe să se shimbe tura, e ora 7, și liftul începe să ducă și să aducă alți și alți purtători de halate, la fel de somnoroși, la fel de voioși. Holul ăsta cu liftul e undeva în lateralul URGENȚELOR MAJORE, astfel încât la un moment dat s-au putut zări printre uși chiar niște manevre de resuscitare.
Au apărut și analizele. Ni se sugerează să mergem la secția Infecțioase, undeva mai sus, eventual pe jos sau cu taxiul pentru că ar dura prea mult să așteptăm o ambulanță. Urcăm cu mașina. La Infecțioase porțile sunt larg deschise și curtea pustie. A, da, și doi câini tolăniți la un soare cu dinți. Deja e aproape ora 8. Doctorul de aici e glumeț. Nu prea și-a găsit persoanele potrivite. Nu la ora asta. De aici trebuie să coborâm mai jos, la pavilionul 7. Altă coadă, alți oameni triști veniți din cine știe câte locuri, alt personal care se învârte buimac pe holuri. Aici trebuie doar să lăsăm o hârtie. Și totuși mai durează jumătate de oră.
Geamurile mașinii sunt iar semi-îngețate, în habitaclu 3 creaturi dârdâie de frig. La farmacie să luăm rețeta și apoi ne prefacem că abia ne-am trezit și ne începem bine săptămâna!

Surse imagini: www.ziare.com
                        www.ziaruldeiasi.ro

marți, 24 martie 2015

La Medeleni Partea I

Prima zi a săptămânii nu se anunța tare spectaculoasă. Cursuri de la 8 la 12 și de la 12 la 14 încă unul. Prima porție se termină la 11. La 11 și 5 minute s-a petrecut intriga. Primesc un telefon în care mi se propune să merg cu Fabi la Medeleni. Caut pe Google la distanțe rutiere. Trebuie să știu cât o să vrea Fabi de băut. Ce bea știu deja, Standard 95. Nu pricep de ce Medelenii ăștia par a fi undeva peste graniță. Sau...mă rog, harta nu-mi arată clar granița. Până la urmă caut Iași-Golăiești. Să ajung în comună știu, iar de acolo s-o fi găsind careva să ne îndrume. Nu sunt genul ala de persoană care nu oprește să întrebe atunci când se rătăcește.

Așa că am mers să alimentăm și ne-am făcut cruce mergând pe traseul tramvaiului 3 Gară-Dancu. Și am știut de ce ne-am făcut cruce. De la ieșire din cartierul Tătărași și până la capătul liniei poți confunda ușor zona cu o alta din Kosovo sau din Anglia de după bombardament. Banda ocupată de linia de tramvai este cu 40 de cm mai înaltă decât restul drumului, iar banda cealaltă este un soi de cursă cu obstacole. Ce e drept, gropile alternează cu dâmburile. Așa, ca să nu fie monotonie.

To be continued

sâmbătă, 21 martie 2015

În continuare scârț

Am devenit paranoică. Am ajuns să nu mai ascult nici muzică în trafic. Oricum știu CD-ul ăsta pe dinafară. Mi se pare că totul scârțâie, totul bate, totul trăncăne. Mai prind curaj numai când mai văd mașina preotului de la noi din sat. Curge rugina, curge aripa, curge bara din față, curge bara din spate, cade farul, etc. Țin minte că m-a rugat odată să-i duc copiii până în oraș cu mașina dumnealui. Uite, de asta trebuia să-mi aduc aminte atunci când mi se părea că ambreiajul lui Fabi nu-i grozav.


Ei bine, cu acea mașină (un VW Golf 3, break de prin 1996) am avut ceva nedumeriri. Mă întrebam de ce nu pleacă de pe loc. Am crezut că n-am nimerit în viteza potrivită. M-am gândit să fac o cruce. De fapt totul era din cauză că ambreiajul ținea undeva la finalul cursei, foarte puțin. Singura chestie care se simțea a fi funcțională era motorul 1.9 motorină ce torcea frumos sub capota ruginită și trăgea după el o conservă de dimenșiuni considerabile.
Inspiră, expiră și fii pe pace. După cum spunea un prieten, Fabi, în starea actuală, trece și un război!

miercuri, 18 martie 2015

Zăpăcenia de sâmbătă - partea a II-a

Intrăm în atelier și din obișnuință zic „Bună dimineața”. Lumea se uită la mine nițel chiorâș și râde. Na, dacă toate persoanele cu care locuiesc se trezesc între orele 12 și 16, eu ce să fac? Am mereu senzația că e dimineață.

Fabi e parcată înăuntru. Mă sprijin de o latură a elevatorului. E rece, la fel ca atmosfera din încăpere. Nea Vasile meșterește ceva cu un compresor și în afară de câte un mormăit de-al lui cu o ușoară umbră de ecou, nu se mai aude nimic. Mi se lungește gâtul ca la girafe să văd și eu ce-i face lui Fabi. Îl întreb ce e cutia neagră de plastic pe care tocmai i-a scos-o și ăsta e momentul în care sesizez că eu și nea Vasile avem ceva în comun...suntem nițel surzi. A, bine, și vorbim tare...și cam mult în unele situații. Dar nu e cazul în încă-dimineața asta. După mai puțin de jumătate de oră cică e gata. Sunt rugată să probez noul ambreiaj, acum cu 80% mai...aerisit. Îmi dau seama că stau, de parcă aș fi în excursie, cu ghiozdanul în spate. Nea Vasile râde, cică parcă am o parașută în spate.
 Ok, acum e diferit...ambreiajul nu mai ține la începutul cursei ci pe la mijloc...dar ceva mai bine. Nea Vasile îmi sugerează să scot și preșul ăla imens care stă sub pedale. Bun, acum sunt chiar lămurită cu ambreiajul. Următoarele pe listă sunt frânele...discuri și plăcuțe.
To be continued.

luni, 16 martie 2015

Zăpăcenia de sâmbătă


M-am trezit relativ devreme ținând cont că așteptam telefon să merg la service abia spre prânz. Ați mai văzut voi om nerăbdător să meargă la mecanic? Telefonul nu mai sună, mă apuc eu să dau mesaj. Bun, trebuie să ajung iar în capătul orașului și să aștept ghidul cu mașina. Până într-un anumit punct cunosc traseul ca pe propriul dulap. Mai încolo trebuie să mă orientez după autobuze și să mă opresc. Care era posibilitatea ca la capăt de linie să nu fie nici un autobuz și să trec mai departe? Ei bine, mi-am dat seama atunci când mi-am dat seama că se îngustează drumul. Am întors undeva la un depozit de materiale de construcție și am întrebat un individ de acolo dacă trecusem de capăt. Am vrut doar să-mi confirme cineva cât sunt de toantă, atât. Bine, numărul mașinii fiind din alt județ părea plauzibil să mă fi rătăcit. M-am întors la capăt de linie și am întors din nou, să aștept pe partea regulamentară...să nu se prindă nimeni cât sunt de amețită.

vineri, 13 martie 2015

Ambreiajul buclucaș

Povestisem unui alt prieten peripețiile mele cu Fabi. Și, amabil ca întotdeauna, mi-a promis că se gândește la o soluție și mi-o comunică. Sincer, nu credeam că o să mă sune chiar a doua zi. Mă avertizează că o să cam trebuiască să străbat tot orașul...dar mai contează?! În jumătate de oră am ajuns la locul stabilit. Nu știu unde e service-ul, așa că trebuie să merg cuminte în spatele mașinii lui. Nu că starea incertă a mașinii mele m-ar tenta să mă cred la raliu. Ajungem în dreptul unei case ce pare încă în construcție și văd că semnalizează stânga așa că urmez exemplul.
 Mi se face semn să rămân în mașină. Mă conformez, îmi dau muzica mai tare cât timp aștept. Peisajul e olecuță dezolant. Când cobor sesizez că mai bate și vântul. Pe dinăuntru casa e în til kafkaian, cu multe coridoare și uși. Îi recit mecanicului poezia, adică ce mi se mai spusese și mie de către alții. Penibil moment când sunt informată că ambreiajul e hidraulic...și că ar trebui aerisit mai întâi pentru a-mi putea spune mai apoi dacă trebuie schimbat sau nu. Plus că nea Vasile îmi mai face și-o listă cam cu ce-ar mai trebui schimbat pe la mașină...am senzația că vrea s-o transforme pe biata Fabi în mașină de curse. Din păcate (sau din fericire) trebuie să revenim mâine. Împăturesc în patru lista lui nea Vasile și o bag în buzunar. O s-o mai recitesc când îmi fac curaj.

miercuri, 11 martie 2015

Operația reușită, pacientul nelămurit

Un prieten mi-a dat un număr de telefon al unui mecanic. Sun și mă programează pentru miercuri la 9. Am emoții. Sigur ajung cu mașina pe roțile ei până acolo? Trebuie să străbat vreo trei cartiere. Cred că niciodată n-am mers mai cu grijă ca acum. Viraje ușoare, pedale apăsate încet, cu grijă, mai ales frîna. Nici muzica n-am mai pornit-o...ascult motorul!
De la ultimul bloc cobor pe strada cu numele celui mai cunoscut povestitor autohton până în intersecție. La dreapta se zărește un cartier rezidențial locuit, dar în proces de construcție de câțiva ani buni, tot înainte un altul, iar undeva pe colț dreapta o curte ce adăpostește o serie de garaje. Întru, parchez lângă două mașini semi-avariate, cobor. Singurul garaj deschis nu pare a fi service. De fapt mă lămuresc că e un atelier de tâmplărie.
Încep să apară mașini la diferite alte garaje, eu pe mecanic nu-l cunosc, așa că stau lângă Fabi. Ar trebui să mă repereze el, nu? I-am zis la telefon: Skoda Fabia.
Pasagerul din ultima mașină intrată în curte se holbează la mine. Îmi fac curaj și-l întreb, după ce coboară: Cu dvs am vorbit la telefon? Îmi răspunde dând din cap și-mi face semn să trag mașina în fața ușii de garaj a atelierului. Rămân în mașină așteptând alte indicații. După vreo 10 minute opresc motorul. După încă vreo 5, deschide ușa garajului și îmi face semn să bag mașina înăuntru. Cât timp Fabi plutește pe aripile elevatorului, eu analizez nițel încăperea. Pe peretele din față, în partea dreaptă, e un fel de vestiar dublu cu ușile lăsate pe jumătate deschise. În partea stângă a încăperii e o sobă metalică cilindrică, a cărei coș de fum iese direct prin acoperiș.
Mă așteptam ca mecanicul să fie un nene dintr-ăla cu o țigară în colțul gurii și cu încă una după ureche, eventual îmbrăcat într-o salopetă. E, de fapt, un tip de cel mult 30 de ani, îmbrăcat în blugi și o vestă sport. O analizează pe dedesubt, o coboară, apoi urcă și apasă de 2-3 ori pe pedale.
-Ambreiajul o mai duce vreo 5000 de km, stați liniștită! Dar trebuie schimbate discurile și plăcuțele de frână. Și o bucșă pe dreapta. Vă sun eu peste jumătate de oră să vă zic o listă cu prețuri. O zi bună!
Na, bine, la întoarcere mi-am pus muzică și am ignorat toate zgomotele. Inclusiv telefonul.

marți, 10 martie 2015

Scârț, tronc, poc

Absența din ultimele zile se datorează tocmai lui Fabi. Mergeam într-una din zile la supermarket să facem niște cumpărături. La ultimul viraj dinainte de intarea în parcare mi s-a părut că aud un zgomot ciudat. Și apoi mai multe zgomote ciudate. Mai chem pe cineva, mai cer o părere.
-Păi tu nu vezi cum se aude când bagi în viteză? Ambreiajul e pe năsălie. Și frânele sigur trebuie schimbate.
-Da, bine, de frâne știam...

Grozav, fix asta voiam să aud. Care cumpărături? Marș înapoi acasă și dă sfoară-n țară că ești în căutare se service auto. Bine, mai pe silent să nu panichezi tot clanul. Mai bine afli mai întâi care e diagnosticul. Și când te gândești că abia ce îi tratasei acum o lună o planetară și-un pivot, asta ca să nu mai zicem de plimbarea cu ambulanța privată(platforma).

Până una alta se ia una bucată mașină, se parchează cât mai în dreptul geamului pentru priviri cât mai dese asociate cu câte un oftat din fundul sufletului, se privește în portofel la abonamentul RATP expirat și se calculează bugetul pentru pâine și bilete pentru restul săptămânii. A, da, și se caută service!

vineri, 6 martie 2015

Red Free Boring Hall

După un weekend petrecut la țară, Fabi luase în greutate și nu era rezervorul de vină, nu se umpluse peste noapte. Erau kilogramele de pământ din interior. Așadar, ajunse amândouă la civilizație, am mers la spălătorie, la cea la care mergem de obicei. Nu suntem doar noi, am mai racolat o prietenă. La spălat exterior era coadă, așa că ne-am rezumat la o spălare de înterior. Am parcat, am deblocat toate portierele, am luat de prin ea orice ar fi părut tentant, am comunicat comanda și am urcat pentru un ceai.
-Ceai nu avem, zise chelnerița.
-Ok, atunci cafea?
-Nu avem nici cafea.
-Aveți ceva?
-Pepsi și apă.
-Perfect...un Pepsi și o apă.
-Apă avem doar minerală.
-Minerală atunci...
Am vedere fix spre mașină. Îmi sorb băutura făcând pauze de tastat pe facebook și pentru a face conversație. O mulțime de angajați roiesc în jurul lui Fabi...ocupându-se de mașina din stânga, de cea din dreapta...apoi apar altele de care se ocupă. După o oră, când deja am început să fac poze la sticla goală și la manichiura colegei de suferință care butonează neliniștită telefonul, mă decid să cobor și să întreb care e treaba.


 Sunt liniștită și trimisă înapoi sus, cică mă anunță baieții când e gata. Colega îmi zice că asta sigur e o strategie de a le face mai multă consumație...măcar de-aș avea de unde alege. Mă rog, încep să-mi fac câteva selfie-uri.


Îmi amintesc că își dăduse un prieten un ckeck-in în acest loc, cu descrierea „De plictiseală”. Oare la asta se referea? După încă jumătate de oră, timp în care afară s-a și întunecat, unul dintre baieți urcă. Îl întreb dacă mașina e gata. Se uită nedumerit la mine. Îi explic care e mașina. Nu știe nimic...îi mai explic odată că aștept de o oră și jumătate. Coboară și în sfărșit văd că cineva îi deschide lui Fabi portierele. Zic cu voce tare că m-aș duce să îi ajut cu o lanternă...că nu pricep cum o spală pe întuneric. După încă un sfert de oră (normal, atâta le lua să aspire) vine și mă anunță că e gata. Cobor și o întreb pe chelneriță cât face afacerea. Se uită încurcată la mine și-mi zice că e din partea casei. Ok, ok, atunci consumația...o doamnă mai în vârstă (probabil proprietara) îmi zice că și consumația e din partea casei. Îmi ia vreo 3 secunde să procesez informația. Zic mulțumesc și plec. În urmă chelnerița spune oftând: „Doamnă, cum să le mai zic? E mocca, e gratis, e din partea casei?”
Încă nu îmi dau seama dacă totul s-a datorat comentariilor mele și întarzierii lor sau au avut ei vreo zi promoțională. Să ne fie de bine, zic!

joi, 5 martie 2015

Fabi, my love


Să ai o mașină nu e un lux, e o necesitate care te umple, însă, de responsabilități. Nu e o căruță pe care să o poți parca în șanț, nu merge cu un sac de paie și n-are ca unică dotare un felinar sau un ochi de pisică. O mașină are nevoie de un loc de parcare, de benzină (care slavă Domnului s-a mai ieftinit) și de multe alte lucruri.
Mulți dintre voi o știți, cei care nu, o să faceți aici cunoștință, ea e feblețea mea, Fabi!


Și pentru că „iarna nu-i ca vara”, în funcție de fiecare sezon, nevoile ei sunt altele. 
Dacă ai o mașină și a venit iarna, trebuie neapărat să știi că-ți trebuie anvelope de iarnă.

Poți alege să cauți oferte pe internet sau poți alege să mergi direct la magazinul de piese auto să le cumperi. 

Cei de la Auto Ștefan Piatra Neamț îți asigură și montarea gratuită. Eu em mers o perioadă cu 3 anvelope all season și una de vară. Acum sunt în siguranță...și în legalitate. Ai face bine să ai și niște lanțuri antiderapante, nu se știe niciodată pe ce fel de drumuri ajungi. Ca soluție antiderapantă poți folosi nisip, sare sau cenușă. Doar ai grijă în cazul ultimei variante să nu aibă și cuie. 
Spuneam mai sus de locurile de parcare...în acest sezon lopata iți este cea mai bună prietenă. Nu o uita, nu o neglija, răspunde DA dacă poliția va întreba de ea. 


Printre accesoriile necesare unei mașini se află și covorașele auto. Eu m-am interesat, întrucât am unele din mochetă. Nu recomand, mai ales pe timp de iarnă, covorașe din mochetă. Cele de cauciuc sunt de preferat.
Apropo de sezonul rece, nu v-ar strica nici o racleta, o perie și o soluție de degivrare. Nici o soluție de dezghețat yale. În cazul în care nu funcționează, mi-a spus un prieten că un uscător de păr e mai eficient...dacă ai o priză aproape.
Ai grijă ca soluția de parbriz să fie una pentru temperaturi scăzute (-20 C).

Mergi și verifică într-un service densitatea soluției antigel pentru a afla la ce temperatură rezistă fără să se transforme în gelatină. E borcanul ăla aproape sferic, cu lichid roz, pe care-l vezi când deschizi capota. Eu, de exemplu, n-aș fi inspirată să pornesc motorul la o temperatură sub -25 C. Mai uită-te din când în când și la borcanul ăla mai mic în care, dacă nu știai, îți spun eu că e lichidul de frână. Ar fi bine să nu fie mai mult de jumătate gol.

Dacă martorul baterie din bord rămâne aprins după ce pornește motorul, e clar că bateria te trage de mânecuță că vrea să fie schimbată. În perioada de iarnă e bine să pornești mașina zilnic, ca bateria să se încarce. Dacă nu folosești mașina o perioadă mai lungă, atunci demontează-i bateria și ține-o sub pat...sau oriunde vrei tu, ideea e să stea în casă.
Primăvara
Dacă Baba Dochia și-a scuturat cojoacele poți merge să-ți scuturi și tu mașina de roțile de iarnă. Poți, de asemenea, să treci la lichid de parbriz de vară. Dacă în sezonul rece ai considerat că mersul la spălătorie echivalează cu lucrul la Cooperativa Munca în Zadar, acum ai putea să-i faci mașinii tale cadou de mărțișor o spălare interior-exterior. Eu vă recomand Red Hall Iași.
Vara
Ai sau n-ai garaj, oricum vei ajunge în situația de a lăsa la un moment dat mașina parcată în soare. Și poți fi sigur că ea se va transforma într-un cuptor pe 4 roți, indiferent de culoarea mașinii. Bine, cele negre vor fi cu adevărat încinse. Ca măcar să nu te frigă bordul și volanul, ai face bine să-ți iei un parasolar . Modelele variază de la culoarea aluminiului la desene cu vulturi, pisicuțe, pești etc.
Toamna
Toamna poți începe să faci economii pentru sezonul de iarnă, poți scoate la vânzare roți de iarnă pe care le ai de la foste mașini.
Sfaturi pentru toate sezoanele

Poți face pană în orice sezon. Ai grijă să ai la tine roata de rezervă, cricul, triunghiul reflectorizant, stingătorul, trusa medicală și o cheie...bine, și un cuțit, ceva, să tai fașetele dacă ai capacele legate de jante.