O sâmbătă acasă

E sâmbătă dimineață pe la 6. Pornesc motorul mașinii cât mama caută niște saci de rafie. În retrovizoare văd un individ care deschide poarta pentru acces pietonal. Îmi dau seama că e individul care ne mai ajută cu treaba prin grădină. Frate-miu îi făcuse un portret sumar: „Se uită puțin câș, tata zice că e nițel plecat cu sorcova, dar e de treabă și muncește.” Îi zic bună dimineața, răspunde și îi fac loc să treacă printre mașină și stratul cu flori, dându-mă la o parte. Se oprește în dreptul meu și întinde mâna. Întind mâna și facem cunoștință. El e Viorel. Faptul că el consideră că trebuie să se prezinte singurei persoane din gospodărie pe care nu o știa îmi stârnește un oarecare interes. E atletic, negricios (nu țigan, doar ars de soare), nebărbierit și cu o privire ușor fixă.
N-am timp de o analiză mai amănunțită, trebuie să ajung în târgul din orașul Roznov, un obor de care am tot auzit, un loc unde lumea din zonă merge sâmbătă fie și doar pentru a vedea cum mai „merge” târgul (un soi de analiză a fluctuațiilor bursei îmi imaginez), dar pe care nu l-am vizitat niciodată. Cei aproximativ 13 km îi parcurg rapid, în linie dreaptă. În mijlocul așa-zisului oraș fac dreapta, trec un pod peste Bistrița și am ajuns la târg. Parchez în fața unui bar ce are glastre cu mușcate la intrare. Pare cumva prea select pentru majoritatea îndivizilor ce se perindă pe aici căutând o căruță-taximetru care să le care porcii, vițeii sau grăunțele cumpărate, acasă. N-am norocul să analizez târgul prea tare, mama deja a analizat câteva „tarabe” cu saci desfăcuți la gură, ce te provoacă parcă să-ți treci mâinile prin grăunțele sau grâul din ei, și a hotărât care marfă merită cei 70 de bani/„kil”, pe care-i cere toată lumea de altfel.

Aduc mașina până aici și fac o mie una mișcări neinspirate încercând să ajung cât mai aproape de taraba cu pricina, fără să calc nici o babă venită să-și facă plimbarea de sâmbătă dimineața. Fabi e ca o barcă sub povara celor 150 de kile suplimentare din portbagaj. Scârțâie, protestează, dar mă prefac că nu o aud.

Aș putea să vă povestesc și despre operațiunea COLIVA, ce a urmat după cea cu târgul, dar sunt sigură că ați avut măcar o dată în viață o asemenea experiență, așa că o să sar peste.

Am considerat ca Fabi merită și ea o juma' de oră la SPA, așa că am mers la spălătorie. În comparație cu alte experiențe relatate de mine pe un alt blog, aici singurul inconvenient îl reprezintă soarele care ardea îngrozitor în curtea chelită de orice fel de plantă....a, și mirosul de bubble gum care încă persistă în mașină. Am ținut minte să-i zic să nu dea cu silicon, dar am uitat să-i zic și să n-o parfumeze. Una peste alta mașina e curată și poate face din nou cunoștință cu strada noastră neasfaltată.

Ajung acasă și îl caut pe individul de dimineață să îi dau ceva de băut. Mergând spre grădină aud ceva ce seamănă a muzică...nu, nu făcea băiatul karaoke, ci tăia cu o seceră iarba de pe hat. De unul dintre stâlpii de beton ai gardului ce va să fie are legat cu un elastic un radio verde cu auriu. Îl întreb ce radio ascultă. Chiar sunt curioasă în privința gusturilor sale, pare un consumator fidel al radioului. Prima dată îmi zice că ascultă de la București...ăăă...Radio România Actualități. Și se pare că nici n-are gusturi proaste. Se apucă din nou de tăiat iarba, iar eu îmi fac ieșirea din scenă pe sunet de RRA.

Ceea ce ziua datorează nopții sau ceea ce imperiile datorează coloniilor lor

Nu, n-am ajuns cu Fabi în Algeria și nici n-am călătorit în timp, dar trebuie să vă împărtășesc ultima experiență „cinematografică” din fața laptopului. Primisem de la o prietenă, un link cu un film online, de mai bine de-o săptămână. Nu l-am deschis. Dar și când l-am deschis...am stat până la 2 a.m. să termin de vizionat cele două ore și mai bine de jumătate ale filmului.

Ceea ce ziua datorează nopții, în regia lui Alexandre Arcady, a apărut în 2012 și este o radiografie de câteva decenii a Algeriei colonizate.

Desigur, totul se învârte în jurul unei povești de dragoste dintre un autohton, Younes, și o colonialistă, Emilie. Putem spune că povestea lor are, din păcate sau din fericire, ca fundal, acea perioadă istorică.
Norocul unora e ghinionul altora și vice-versa, și asta se poate observa pe tot parcursul acțiunii. Când în grupul mixt al prietenilor din orașul Oran apare Emilie, vechea prietenă a lui Younes/Jonas, stabilitatea prieteniilor începe să nu mai fie chiar de neclintit, încep să se formeze cupluri, să se destrame și să se formeze altele, ceea ce duce la o permanentă tensiune pe parcursul poveștii, tensiune care nu te lasă să întrevezi cum se va termina totul.

Filmul surprinde foarte bine atât aparenta stare de calm din regiune și modul în care variază raporturile dintre populația băștinașă și colonialiști, cât și diferențele sociale dintre mediul rural și cel urban. Ceea ce nu pune filmul sub lupă este condiția femeilor autohtone, care nu apar în mod frecvent în poveste.

Toată acțiunea filmului se derulează pe un fundal sonor ce completează într-un mod inspirat peisajele regăsite în film. Filmul se bazează pe opera cu același nume a scriitorului algerian Mohammed Moulessehoul, ce semnează cu pseudonimul Yasmina Khadra.

Surse: Filme online
           Cinemagia
           Youtube

Cronica unui război anunțat

Dacă vă plac filmele istorice sau cele despre război, vă recomand să vedeți Into the white (În mijlocul pustiului alb).
Povestea pe scurt o gășiți aici și sună cam așa:
„Suntem la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar deasupra Norvegiei o grea bătălie se dă în înaltul cerului: două avioane, unul britanic, celălalt german, se prăbuşesc într-un ţinut izolat. Coincidenţa face ca piloţii goniţi de gerul năprasnic să caute adăpost în aceeaşi colibă. Războiul i-a transformat în inamici, dar provocările situaţiei lor îi vor obliga să colaboreze pentru a supravieţui.”

Povestea seamănă puțin cu cea din filmul Joyeux Noel, doar că la scară mai mică, lipsind, de asemenea, motivul sacru al Crăciunului. Acțiunea se petrece în proporție de 70% la o cabană din munți. Cadrele largi dezvăluie un peisaj predominant alb, nu foarte spectaculos, cu excepția unei aurore boreale pale, spre sfîrșitul filmului. După ce un avion nemțesc și unul britanic au fost doborîte, cele două echipaje își fac, separat, planuri de salvare. Ajungînd în același loc, într-o zonă muntoasă a Norvegiei, trei nemți și doi britanici încep să-și dispute supremația în cabană, fiind unii prizonierii celorlalți în funcție de tabăra în care ajung armele.

 Povestea începe cu adevărat abia după ce se renunță la arme și se plănuiește supraviețuirea prin colaborare. Dacă vă așteptați la un film CU război, împușcaturi și mult sînge, veți fi cam dezamăgiți. Războiul poate, într-adevăr, să scoată ce e rău din oameni, dar poate să scoată din ei și ce e bun. În cazul filmului nostru este prezentată partea umană a războiului, viața celor fără grade prea mari, a ostașului din al Doilea Război Mondial, cu îndoielile și micile drame proprii.

 Astfel îi cunoaștem pe locotenentul german Horst Schopis, părăsit de soție și cu îndoieli în privința acestui război, pe tăcutul și talentatul Wolfgang Strunk, care se oferise voluntar în război, pe Josef Schwartz, care poartă cu mîndrie un exemplar din Mein Kampf cu autograf, și pe cei doi britanici despre care nu se dau prea multe detalii. Căpitanul Charles P. Davenport are trăsăturile tînărului englez din clasa aristrocrată, pe cînd ajutorul său, Robert Smith, are manierele și obiceiurile unui englez din suburbii sau chiar de la țară.

 Momentul în care cei cinci stau nehotărîți în jurul unui biet iepure polar vînat de către Smith și discuția din timpul „preparării” animalului, arată că de fapt războiul nu e altceva decît o joacă pentru băieți mai mari, care sunt capabili să ucidă, dar nu au gătit în viața lor. Vorbind de latura umană ajungem la scena în care fiecare, mai puțin Horst, mărturisește celorlalți ce fată îl așteaptă acasă. Astfel, ajungem să vedem omul ce stă în spatele ostașului zelos, reprezentant al Imperiului Britanic sau au Reich-ului.

Impresia cu care am rămas la finalul filmului a fost aceea a inutilității războiului.


Official Trailer
Surse: Cinemagia
          Imdb
          Youtube

By Oana Ojică: #filme

La Medeleni Partea a V-a

Ne-au lămurit de tot. Casa ar fi fost și n-ar fi fost a Teodorenilor. Ar avea și n-ar avea legătură cu cartea. Clădirea și terenul ar fi în proprietatea Primăriei Golăiești, se pare că. Acum e depozit pentru diverse materiale și unelte rămase de la construcția noii biserici.
Suntem îndemnate să mergem să vedem și vechea biserică, încadrată de stejari. O luăm de-a dreptul, peste câmp, nu înainte de a ne interesa dacă nu se supără nimeni dacă o luăm pe acolo...n-aș vrea să fac cunoștință cu mai mulți localnici supărați deodată. Terenul, deși cultivat cu lucerna ce dă semne că e pregătită de un nou sezon, pare a fi format din nisip. Deși se presupune a fi înțelenit, e mai afânat decât un strat proaspăt făcut de maica-mea în grădină. E drept că e altă zonă, alt fel de sol și o grămadă de mușuroaie de cârtiță.

În curtea bisericuței, făcută parcă de pitici, este un cimitir cu morminte puțin numeroase. Mai găsesc o piatră cu niște inscripții pe care nu le înțeleg, fixată într-un postament de beton. Și cel mai important, iarbă și floricele. Vremea e mai înaintată aici decât în oraș. 

Decidem să nu ne întoarcem pe același traseu, ci să ocolim prin celălalt capăt al satului. Urcăm un soi de deal despre care aflăm mai apoi că e un dig. Mergând pe el, vedem în stângă, la câteva zeci de metri un râu ce curge printre niște copaci. Cică e Prutul. În dreapta digului câteva gospodării de după gardurile cărora ne latră câinii. Nu suntem tocmai parte din peisaj. Eu ma plimb cu aparatul foto la gât și cu binoclul în mână. Sunt sigură că până seara va afla toată populația că niște persoane dubioase, de la oraș, le-au vizitat satul.

Ajunse înapoi pe ulițele cvasi-circulate salutăm politicos pe toată lumea. O tanti stă în poartă și vorbește tare la telefon. Cred că doar acolo are semnal. O alta ne oprește și ne întreabă dacă suntem de la ziar. Păi nu chiar...cică a vrut să vorbească cu noi când am venit, dar noi am luat-o pe câmp, așa că ne-a așteptat aproape de mașină, doar nu era să plecăm fără. Începe să ne povestească de cazul unei familii de aici care are nevoie de ajutor și insistă să mergem să vedem cu ochii noștri. Și ce-am văzut, cel mai bine se vede în fotografii.

La Medeleni Partea a IV-a

Toată lumea a trecut pe o rețea din Moldova. Numai telefonul meu nu. Poate pentru că e cu butoane. Detectează mai greu că e departe de casă. Drumurile de aici sunt făcute, probabil, după ce-or fost făcute casele.  Adică au făcut drumul printre care, așa încât sunt niște ulițe șerpuite. Mă uit încotro se vede turla bisericii și aproximez care uliță s-o urmez. Biserica nouă, poarta e deschisă, curtea spațioasă, și cu toate astea, aleg să parchez alături, lângă un gard. În curtea spațioasă și pustie există o clopotniță improvizată și un cocoș care ciupește firele de iarbă ce abia au ieșit.

 Facem un înconjor al bisericii. În spate este un început de cimitir. Zic început pentru că poți număra mormintele pe degetele de la o singură mână. Mai e un nene cu o căruță. Apoi sesizez că mai e unul. Încarcă niște pământ. Îl chestionez. Mă gândesc ce ton să abordez. După o analiză scurtă îmi dau seama că tre” să vorbesc cu el la fel cum aș vorbi cu ăia de la mine de la țară. Fără cuvinte sau expresii complicate. Și hotărât, că dacă te miroase că nu prea știi ce vrei, te trezești expediat rapid și fără drept de apel.

Aflăm că pot să ne ajute să dăm de individul care îngrijește de biserică și de clădirea de lângă, fosta Școala Medeleni. Cât facem noi vreo două poze, cei doi au timp să dea un telefon și în 10 minute un bărbat la vreo 50 și ceva de ani și încă pe-atâtea kilograme, se îndreaptă spre biserică străbătând tarlaua din direcția capătului satului, dinspre o altă biserică ce se zărește încadrată de câțiva stejari, zic ei, seculari. Ce-i drept, am aflat mai multe despre stejari decât despre casa ce se presupune a fi fost a Teodorenilor.

La Medeleni Partea a III-a

În fața primăriei un nene cu o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul într-o parte, adună gunoaie din curte. Îi întreb încotro s-o iau să ajung la Medeleni. Cică să fac stânga și să merg tot înainte, și undeva unde se termină drumul asfaltat să fac dreapta și să merg tot înainte și, desigur, să mai întreb pe drum. Fac eu la stânga, dar nu prea văd drumul asfaltat ce duce la Grădinari. Asfaltul începe oleacă mai încolo. Măcar este. Grupuri mai mici sau mai mari de copii merg în aceeași direcție, pe marginea drumului. Merg încet și îi ocolesc. Undeva pe dreapta pare a fi un iaz cu câteva podețe. Fetele vor să facă poze aici, dar reușesc să le coving să facă asta la întoarcere.

În momentul în care am trecut pe lângă o intersecție cu o troiță am avut sentimentul că e posibil să fi ratat drumul bun. Și da, mi s-a confirmat atunci când drumul asfaltat s-a terminat într-o baltă de noroi lângă care am reușit totuși să întorc. Ca să fiu sigură că nu greșesc iar drumul opresc la o poartă și întreb un cuplu de bătrânei care se uită mirați la mașină. Și ca să nu par o orășeancă simandicoasă, nu întreb din mașină, ci cobor și mă apropii de gard. Ei sunt în curte. Îmi confirmă faptul că troița e cea care marchează drumul spre Cilibiu, următorul sat de pe harta noastră. De aici încolo drumul e fix, dar fix ca la mine la țară. Cu mai puține gropi însă. Drum de pământ, cică pietruit.

Am mai văzut eu gospodării modeste, dar astea parcă sunt prea de tot. Încep să mă întreb spre ce capăt de lume mă îndrept de fapt. Aveam să aflu că spre capătul lumii în care pașapoartele sunt grena. Mai încolo cică devin albastre.

To be continued

La Medeleni Partea a II-a

În Dancu se sfârșește, într-o buclă ce înconjoară o clădire de pe partea dreaptă a șoselei, linia tramvaiului 3. De aici drumul începe să fie doar străbătut de câte o crăpătură ce ține fix cât cele două benzi/sensuri, odată la 3-4 metri, până la Holboca. Cum să-mi dau seama dacă bate ceva la mașină dacă oricum aud un trăncănit repetat de la drum? Și bordul scârțâie într-un mare fel. Să dăm, deci, muzică mai tare și să ne holbăm după borne kilometrice. În zona asta n-a prea ajuns moda indicatoarelor. Sau, mă rog, dacă există, nu te prea ajută.

Undeva, în aproape câmp liber, drumul se bifurcă. La stângă Golăiești, la dreapta Bosia. Îmi amintesc că acum vreun an și jumătate ajunsesem în zonă cu autobuzul și așteptam în intersecția asta un altul, în compania a doi câini fără stăpân și a mașinii poliției de frontieră. Revenind în timpul prezent, din zona asta drumul începe să fie „comestibil”. Nițel cam îngust în curbe, dar totuși în regulă pentru viteza a 4-a. Recunosc undeva pe partea dreaptă clădirea școlii din Golăiești. Se pare că au gard nou. Copiii tocmai au ieșit de la școală și, probabil, mai zăbovesc în zonă, unii să aștepte autobuzul, alții fătă motiv. Se holbează insistent la mașină, la noi. Peste drum ar trebui să fie Primăria. Clădirea îmi aduce aminte, mai mult sau mai puțin, de secția de poliție de la Miroslava, care la rândul ei îmi aduce aminte de o casă bântuită din desenele animate cu Scooby Doo.

To be continued