Există viață după Google

Citisem undeva că cel mai bun loc în care să ascunzi un cadavru e pagina a doua de la o căutare Google. Dacă vrea cineva să mă caute pe celebrul motor de căutare, ei bine, n-o să-mi găsească nici contul de Facebook, nici cel de LinkedIn. O altă persoană cu numele meu e mult mai vizibilă în mediile astea. Apar abia pe la al treilea rezultat cu o descriere scrisă la repezeală. Oh, nu...dau de un blog comun de poezii, patetic. Ziceam patetic? Ok, cum dau report la un articol de acum muulți ani din adevărul? Mă amenințase cineva că o să caute poze cu mine...nu, poza aia nu vreau s-o găsească! Mai dau de un blog...nici ăsta nu e al meu. Bun, platforma Pinterest mă scoate la lumină și mă dă de gol că am like-uit niște mașini, niște Claudia Cardinale, niște mâncare, niște minimalism, un peisaj, un citat...și o vacă fluffy.

Îmi găsesc până și review-ul făcut unei pensiuni din Argeș, din vacanța de acum 2-3 ani. Uuuuuu, uite și playlistul meu de pe Youtube! Și uite și prea-puțin-utilizatul meu cont de Twitter! Aici erai.! Care ți-o fi parola?

Pagina a patra abia îmi aminește data din care sunt simpatizanta unui anumit partid. Bun, că uitasem.

Totuși, cea mai haioasă descoperire (pe care eu, de altfel, nu am reușit s-o fac), este un articol din 2004 din celebrul BZI, articol cu titlul „Doi indragostiti au ajus la spital”. Se pare că protagoniștii ar fi căzut de pe bicicletă...de pe aceeași bicicletă. Băi, de mine nu poate fi vorba, că în 2004 abia scoteam nasul în mediul urban și învățam să compostez biletul la troleibuz. Și nu e vorba nici de tipa cu Facebook-ul și LinkedIn-ul menționate mai sus, că am întrebat-o.
Google e bun doar pentru indicii și ajutor în orientare. Dacă vrei să faci o căutare avansată, asta presupune deplasare în teren!