miercuri, 25 martie 2015

Cine se trezește de dimineață, ajunge la UPU

E ora 4 și ceva, luni dimineața. Vocea uneia dintre colege mă anunță că trebuie să mă trezesc. Trebuie să mergem cu o altă colegă la spital. În timp ce-mi trag o pereche de blugi și un pulover gros am timp să sesizez mormăiturile colegei și fața ei de culoarea aia de-i place popei.
E frig. Termometrul din bord îmi arată -1 grad Celsius. Geamurile sunt nițel înghețate dar își revin rapid. Mi se comunică să merg încetu, să nu zgâlțâi prea tare pacienta. Să-i comunice cineva primarului că nu simt nevoia să-mi amintesc drumul de țară, neasfaltat și nepietruit, de acasă. Drumul ăsta seamănă cu suprafața Lunii, cam atâtea cratere are. Înjur în gând, că mi-e prea somn. Da, încredibil de adevărat, dar la 4 jumătate dimineața nu-s prea vorbăreață. Până să ajungem la spital îmi amintesc că acum câteva zile spusesem cuiva că încă n-am văzut secția UPU de la Iași și că sper să n-o văd curând. Na, poftim.


Îmi las colegele la intrare și caut un loc liber în parcarea de vis-a-vis, cea de lângă policlinică. Parchez lângă un buz inscripționat cu sigla unei companii farmaceutice și sesizez că în el doarme o persoană. Portarii de la intrare mă ghidează spre rampa îngustă de la primire urgențe.

 Cum nu era suficient de îngustă, mai există și două automate, unul cu băuturi și unul de cafea, fix la intrare. Au ușă dintr-aia de cică se deschide singură când detectează o prezență. Ei bine, se pare că prezența mea nu impresionează senzorul. M-oi fi transformat în zombi ori altceva. La a doua încercare îi par om. Sala de așteptare e cât holul dispensarului de la mine de la țară. Dar arată mai rău. Pe peretele din stângă e un calorifer din ăla de fontă cu elemenți, vopsit și revopsit, apoi vreo șase scaune metalice tapițate cu piele ecologică neagră. Pe peretele din dreapta sunt trei uși puțin translucide, glisante, ce par puse cu furca una lângă alta, cam atât de etanșe sunt. Pe ele, o hârtie A4 landscape anunță „URGENȚE MAJORE”. Stau pe un scaun fix în dreptul lor, pot studia în tihnă cam ce se întâmplă înăuntru, dar asta vă povestesc mai jos. Pe același perete urmează un fel de gheretă semi-închisă în care nu prea îmi pot imagina cum se simte eficiența celor două calorifere electrice între care se află, total neinspirat, un extinctor de mărime medie. Văd un afiș pe care pare a fi sugerat că e interzis accesul cu pistoale și cuțite. Pereții sunt placați cu pătrate albe, vechi, de faianță. Unele lipsesc, altele sunt incomplete. Linoleumul albastru lasă să se vadă în câteva locuri mozaicul de dedesubt. În continuarea acestei săli e alta, mai micuță, în capătul căreia se vede o ușă pe care scrie „URGENȚE MINORE”. Între ele e un fel de arcadă.
Nu e foarte aglomerat. După ce domnul din colț, îmbrăcat în pijamale în dungi, intră la urgențe majore, apare și soția. După ce strigă din ușă s-o audă că a venit, se așează pe scaunul de lângă mine, își scoate un pieptăn din geantă și începe să se aranjeze. Oook, numai mie mi se pare ieșit din normal asta? Mă analizez și eu în sticla ușii de la intrare...da, arăt mai rău decât în poza din permis.
Ușa inteligentă se deschide, lăsând să intre un val de frig și un soi de păpusă barbie în costumația specifică celor de la ambulanță. Completează de zor niște fișe.
Dacă aveam senzația că până acum fusese rău, urmează cireașa de pe tort...sau mă rog, bomboana de pe colivă. Trei indivizi zgomotoși intră pe rând, iar primul spune tare, să audă toată lumea: „Ce jeg de spital!”. Sunt îmbrăcați în diverse combinații de trening și pantofi sport de la Adidas, Nike și Puma. Știți afișul de mai sus cu interzis cu pistoale și cuțite? Se așează pe scaunele libere de lângă mine și colega mea. O doamnă începe să măture. Gherțoiul blond, cu trening albastru ține să o sfătuiască să dea cu benzină și să dea foc mai degrabă. Doamna ripostează verbal și i se răspunde în glumă că ei sunt băieți serioși, cu principii, care își caută jumătatea. Și se cam holbează la colega mea care butonează de zor la iPhone-ul ei 6...am vrut s-o sfătuiesc să îl bage înapoi în buzunar, nu cumva s-o ceară naibii de nevastă până termină cealaltă colegă cu investigațiile.
Gherțoii se plâng din cauza frigului și se mută dincolo de arcadă, pe scaunele destinate transportului pacienților. Doamne ferește să le tremure de frig șuncile de pe cefele lor late. Unul dintre ei se plimbă, întrând în vorbă cu alți năpăstuiți ce așteaptă la rând. Pantalonii cu, probabil, două mărimi mai mici, lasă la vedere câteva momente elasticul lat de la boxeri. Mi se face rău, cred că vreau și eu o perfuzie, ceva, în curând. Apare un al patrulea individ, probabil singurul a cărui prezență aici se justifică. Are niște urme de tăieturi pe frunte, arcadă și nas. Nu vreau să știu cum și-a făcut rost de ele. Intră toți după el la URGENȚE MAJORE, râd, iau personalul în râs...ăștia se cred la picnic. Unde naiba le e petul de bere și punga de semințe? Mai au și replici de felul „Miroase-a morgă”. Cevaaa, deosebit!
Personalul pare familiarizat cu atmosfera...sau sunt prea nerăbdători să termine tura. Unii sunt vizibil obosiți, unul chiar zice că mai are o oră și pleacă. Sunt și vreo doi rezidenți aparent chipeși. Îmi dau seama la o analiză mai atentă că unul are un metru și-o gumă și celălalt e blond...neeeh, neinteresanți. Apare la un moment dat o altă barbie, cu fișa colegei mele, în costum de spital, ghici, ROZ! Mai văzusem câteva tanti perindându-se pe aici în costume roșii, grena, verzi, bleu....dar roz? Gherțoii sunt trimiși la ORL. Bogda proste, deja îmi făceam griji serioase pentru colegă-mea care stătea pe scaun lângă mine.
Pacienta noastră stă pe un pat de ăla mobil, undeva pe holul din fața liftului. Mă mut și eu pe patul de vis-a-vis de ea. Începe să se shimbe tura, e ora 7, și liftul începe să ducă și să aducă alți și alți purtători de halate, la fel de somnoroși, la fel de voioși. Holul ăsta cu liftul e undeva în lateralul URGENȚELOR MAJORE, astfel încât la un moment dat s-au putut zări printre uși chiar niște manevre de resuscitare.
Au apărut și analizele. Ni se sugerează să mergem la secția Infecțioase, undeva mai sus, eventual pe jos sau cu taxiul pentru că ar dura prea mult să așteptăm o ambulanță. Urcăm cu mașina. La Infecțioase porțile sunt larg deschise și curtea pustie. A, da, și doi câini tolăniți la un soare cu dinți. Deja e aproape ora 8. Doctorul de aici e glumeț. Nu prea și-a găsit persoanele potrivite. Nu la ora asta. De aici trebuie să coborâm mai jos, la pavilionul 7. Altă coadă, alți oameni triști veniți din cine știe câte locuri, alt personal care se învârte buimac pe holuri. Aici trebuie doar să lăsăm o hârtie. Și totuși mai durează jumătate de oră.
Geamurile mașinii sunt iar semi-îngețate, în habitaclu 3 creaturi dârdâie de frig. La farmacie să luăm rețeta și apoi ne prefacem că abia ne-am trezit și ne începem bine săptămâna!

Surse imagini: www.ziare.com
                        www.ziaruldeiasi.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu