În fața primăriei un nene cu o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul într-o parte, adună gunoaie din curte. Îi întreb încotro s-o iau să ajung la Medeleni. Cică să fac stânga și să merg tot înainte, și undeva unde se termină drumul asfaltat să fac dreapta și să merg tot înainte și, desigur, să mai întreb pe drum. Fac eu la stânga, dar nu prea văd drumul asfaltat ce duce la Grădinari. Asfaltul începe oleacă mai încolo. Măcar este. Grupuri mai mici sau mai mari de copii merg în aceeași direcție, pe marginea drumului. Merg încet și îi ocolesc. Undeva pe dreapta pare a fi un iaz cu câteva podețe. Fetele vor să facă poze aici, dar reușesc să le coving să facă asta la întoarcere.
În momentul în care am trecut pe lângă o intersecție cu o troiță am avut sentimentul că e posibil să fi ratat drumul bun. Și da, mi s-a confirmat atunci când drumul asfaltat s-a terminat într-o baltă de noroi lângă care am reușit totuși să întorc. Ca să fiu sigură că nu greșesc iar drumul opresc la o poartă și întreb un cuplu de bătrânei care se uită mirați la mașină. Și ca să nu par o orășeancă simandicoasă, nu întreb din mașină, ci cobor și mă apropii de gard. Ei sunt în curte. Îmi confirmă faptul că troița e cea care marchează drumul spre Cilibiu, următorul sat de pe harta noastră. De aici încolo drumul e fix, dar fix ca la mine la țară. Cu mai puține gropi însă. Drum de pământ, cică pietruit.
Am mai văzut eu gospodării modeste, dar astea parcă sunt prea de tot. Încep să mă întreb spre ce capăt de lume mă îndrept de fapt. Aveam să aflu că spre capătul lumii în care pașapoartele sunt grena. Mai încolo cică devin albastre.
To be continued
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu