Cronica unui război anunțat

Dacă vă plac filmele istorice sau cele despre război, vă recomand să vedeți Into the white (În mijlocul pustiului alb).
Povestea pe scurt o gășiți aici și sună cam așa:
„Suntem la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar deasupra Norvegiei o grea bătălie se dă în înaltul cerului: două avioane, unul britanic, celălalt german, se prăbuşesc într-un ţinut izolat. Coincidenţa face ca piloţii goniţi de gerul năprasnic să caute adăpost în aceeaşi colibă. Războiul i-a transformat în inamici, dar provocările situaţiei lor îi vor obliga să colaboreze pentru a supravieţui.”

Povestea seamănă puțin cu cea din filmul Joyeux Noel, doar că la scară mai mică, lipsind, de asemenea, motivul sacru al Crăciunului. Acțiunea se petrece în proporție de 70% la o cabană din munți. Cadrele largi dezvăluie un peisaj predominant alb, nu foarte spectaculos, cu excepția unei aurore boreale pale, spre sfîrșitul filmului. După ce un avion nemțesc și unul britanic au fost doborîte, cele două echipaje își fac, separat, planuri de salvare. Ajungînd în același loc, într-o zonă muntoasă a Norvegiei, trei nemți și doi britanici încep să-și dispute supremația în cabană, fiind unii prizonierii celorlalți în funcție de tabăra în care ajung armele.

 Povestea începe cu adevărat abia după ce se renunță la arme și se plănuiește supraviețuirea prin colaborare. Dacă vă așteptați la un film CU război, împușcaturi și mult sînge, veți fi cam dezamăgiți. Războiul poate, într-adevăr, să scoată ce e rău din oameni, dar poate să scoată din ei și ce e bun. În cazul filmului nostru este prezentată partea umană a războiului, viața celor fără grade prea mari, a ostașului din al Doilea Război Mondial, cu îndoielile și micile drame proprii.

 Astfel îi cunoaștem pe locotenentul german Horst Schopis, părăsit de soție și cu îndoieli în privința acestui război, pe tăcutul și talentatul Wolfgang Strunk, care se oferise voluntar în război, pe Josef Schwartz, care poartă cu mîndrie un exemplar din Mein Kampf cu autograf, și pe cei doi britanici despre care nu se dau prea multe detalii. Căpitanul Charles P. Davenport are trăsăturile tînărului englez din clasa aristrocrată, pe cînd ajutorul său, Robert Smith, are manierele și obiceiurile unui englez din suburbii sau chiar de la țară.

 Momentul în care cei cinci stau nehotărîți în jurul unui biet iepure polar vînat de către Smith și discuția din timpul „preparării” animalului, arată că de fapt războiul nu e altceva decît o joacă pentru băieți mai mari, care sunt capabili să ucidă, dar nu au gătit în viața lor. Vorbind de latura umană ajungem la scena în care fiecare, mai puțin Horst, mărturisește celorlalți ce fată îl așteaptă acasă. Astfel, ajungem să vedem omul ce stă în spatele ostașului zelos, reprezentant al Imperiului Britanic sau au Reich-ului.

Impresia cu care am rămas la finalul filmului a fost aceea a inutilității războiului.


Official Trailer
Surse: Cinemagia
          Imdb
          Youtube

By Oana Ojică: #filme

La Medeleni Partea a V-a

Ne-au lămurit de tot. Casa ar fi fost și n-ar fi fost a Teodorenilor. Ar avea și n-ar avea legătură cu cartea. Clădirea și terenul ar fi în proprietatea Primăriei Golăiești, se pare că. Acum e depozit pentru diverse materiale și unelte rămase de la construcția noii biserici.
Suntem îndemnate să mergem să vedem și vechea biserică, încadrată de stejari. O luăm de-a dreptul, peste câmp, nu înainte de a ne interesa dacă nu se supără nimeni dacă o luăm pe acolo...n-aș vrea să fac cunoștință cu mai mulți localnici supărați deodată. Terenul, deși cultivat cu lucerna ce dă semne că e pregătită de un nou sezon, pare a fi format din nisip. Deși se presupune a fi înțelenit, e mai afânat decât un strat proaspăt făcut de maica-mea în grădină. E drept că e altă zonă, alt fel de sol și o grămadă de mușuroaie de cârtiță.

În curtea bisericuței, făcută parcă de pitici, este un cimitir cu morminte puțin numeroase. Mai găsesc o piatră cu niște inscripții pe care nu le înțeleg, fixată într-un postament de beton. Și cel mai important, iarbă și floricele. Vremea e mai înaintată aici decât în oraș. 

Decidem să nu ne întoarcem pe același traseu, ci să ocolim prin celălalt capăt al satului. Urcăm un soi de deal despre care aflăm mai apoi că e un dig. Mergând pe el, vedem în stângă, la câteva zeci de metri un râu ce curge printre niște copaci. Cică e Prutul. În dreapta digului câteva gospodării de după gardurile cărora ne latră câinii. Nu suntem tocmai parte din peisaj. Eu ma plimb cu aparatul foto la gât și cu binoclul în mână. Sunt sigură că până seara va afla toată populația că niște persoane dubioase, de la oraș, le-au vizitat satul.

Ajunse înapoi pe ulițele cvasi-circulate salutăm politicos pe toată lumea. O tanti stă în poartă și vorbește tare la telefon. Cred că doar acolo are semnal. O alta ne oprește și ne întreabă dacă suntem de la ziar. Păi nu chiar...cică a vrut să vorbească cu noi când am venit, dar noi am luat-o pe câmp, așa că ne-a așteptat aproape de mașină, doar nu era să plecăm fără. Începe să ne povestească de cazul unei familii de aici care are nevoie de ajutor și insistă să mergem să vedem cu ochii noștri. Și ce-am văzut, cel mai bine se vede în fotografii.

La Medeleni Partea a IV-a

Toată lumea a trecut pe o rețea din Moldova. Numai telefonul meu nu. Poate pentru că e cu butoane. Detectează mai greu că e departe de casă. Drumurile de aici sunt făcute, probabil, după ce-or fost făcute casele.  Adică au făcut drumul printre care, așa încât sunt niște ulițe șerpuite. Mă uit încotro se vede turla bisericii și aproximez care uliță s-o urmez. Biserica nouă, poarta e deschisă, curtea spațioasă, și cu toate astea, aleg să parchez alături, lângă un gard. În curtea spațioasă și pustie există o clopotniță improvizată și un cocoș care ciupește firele de iarbă ce abia au ieșit.

 Facem un înconjor al bisericii. În spate este un început de cimitir. Zic început pentru că poți număra mormintele pe degetele de la o singură mână. Mai e un nene cu o căruță. Apoi sesizez că mai e unul. Încarcă niște pământ. Îl chestionez. Mă gândesc ce ton să abordez. După o analiză scurtă îmi dau seama că tre” să vorbesc cu el la fel cum aș vorbi cu ăia de la mine de la țară. Fără cuvinte sau expresii complicate. Și hotărât, că dacă te miroase că nu prea știi ce vrei, te trezești expediat rapid și fără drept de apel.

Aflăm că pot să ne ajute să dăm de individul care îngrijește de biserică și de clădirea de lângă, fosta Școala Medeleni. Cât facem noi vreo două poze, cei doi au timp să dea un telefon și în 10 minute un bărbat la vreo 50 și ceva de ani și încă pe-atâtea kilograme, se îndreaptă spre biserică străbătând tarlaua din direcția capătului satului, dinspre o altă biserică ce se zărește încadrată de câțiva stejari, zic ei, seculari. Ce-i drept, am aflat mai multe despre stejari decât despre casa ce se presupune a fi fost a Teodorenilor.

La Medeleni Partea a III-a

În fața primăriei un nene cu o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul într-o parte, adună gunoaie din curte. Îi întreb încotro s-o iau să ajung la Medeleni. Cică să fac stânga și să merg tot înainte, și undeva unde se termină drumul asfaltat să fac dreapta și să merg tot înainte și, desigur, să mai întreb pe drum. Fac eu la stânga, dar nu prea văd drumul asfaltat ce duce la Grădinari. Asfaltul începe oleacă mai încolo. Măcar este. Grupuri mai mici sau mai mari de copii merg în aceeași direcție, pe marginea drumului. Merg încet și îi ocolesc. Undeva pe dreapta pare a fi un iaz cu câteva podețe. Fetele vor să facă poze aici, dar reușesc să le coving să facă asta la întoarcere.

În momentul în care am trecut pe lângă o intersecție cu o troiță am avut sentimentul că e posibil să fi ratat drumul bun. Și da, mi s-a confirmat atunci când drumul asfaltat s-a terminat într-o baltă de noroi lângă care am reușit totuși să întorc. Ca să fiu sigură că nu greșesc iar drumul opresc la o poartă și întreb un cuplu de bătrânei care se uită mirați la mașină. Și ca să nu par o orășeancă simandicoasă, nu întreb din mașină, ci cobor și mă apropii de gard. Ei sunt în curte. Îmi confirmă faptul că troița e cea care marchează drumul spre Cilibiu, următorul sat de pe harta noastră. De aici încolo drumul e fix, dar fix ca la mine la țară. Cu mai puține gropi însă. Drum de pământ, cică pietruit.

Am mai văzut eu gospodării modeste, dar astea parcă sunt prea de tot. Încep să mă întreb spre ce capăt de lume mă îndrept de fapt. Aveam să aflu că spre capătul lumii în care pașapoartele sunt grena. Mai încolo cică devin albastre.

To be continued

La Medeleni Partea a II-a

În Dancu se sfârșește, într-o buclă ce înconjoară o clădire de pe partea dreaptă a șoselei, linia tramvaiului 3. De aici drumul începe să fie doar străbătut de câte o crăpătură ce ține fix cât cele două benzi/sensuri, odată la 3-4 metri, până la Holboca. Cum să-mi dau seama dacă bate ceva la mașină dacă oricum aud un trăncănit repetat de la drum? Și bordul scârțâie într-un mare fel. Să dăm, deci, muzică mai tare și să ne holbăm după borne kilometrice. În zona asta n-a prea ajuns moda indicatoarelor. Sau, mă rog, dacă există, nu te prea ajută.

Undeva, în aproape câmp liber, drumul se bifurcă. La stângă Golăiești, la dreapta Bosia. Îmi amintesc că acum vreun an și jumătate ajunsesem în zonă cu autobuzul și așteptam în intersecția asta un altul, în compania a doi câini fără stăpân și a mașinii poliției de frontieră. Revenind în timpul prezent, din zona asta drumul începe să fie „comestibil”. Nițel cam îngust în curbe, dar totuși în regulă pentru viteza a 4-a. Recunosc undeva pe partea dreaptă clădirea școlii din Golăiești. Se pare că au gard nou. Copiii tocmai au ieșit de la școală și, probabil, mai zăbovesc în zonă, unii să aștepte autobuzul, alții fătă motiv. Se holbează insistent la mașină, la noi. Peste drum ar trebui să fie Primăria. Clădirea îmi aduce aminte, mai mult sau mai puțin, de secția de poliție de la Miroslava, care la rândul ei îmi aduce aminte de o casă bântuită din desenele animate cu Scooby Doo.

To be continued

Cine se trezește de dimineață, ajunge la UPU

E ora 4 și ceva, luni dimineața. Vocea uneia dintre colege mă anunță că trebuie să mă trezesc. Trebuie să mergem cu o altă colegă la spital. În timp ce-mi trag o pereche de blugi și un pulover gros am timp să sesizez mormăiturile colegei și fața ei de culoarea aia de-i place popei.
E frig. Termometrul din bord îmi arată -1 grad Celsius. Geamurile sunt nițel înghețate dar își revin rapid. Mi se comunică să merg încetu, să nu zgâlțâi prea tare pacienta. Să-i comunice cineva primarului că nu simt nevoia să-mi amintesc drumul de țară, neasfaltat și nepietruit, de acasă. Drumul ăsta seamănă cu suprafața Lunii, cam atâtea cratere are. Înjur în gând, că mi-e prea somn. Da, încredibil de adevărat, dar la 4 jumătate dimineața nu-s prea vorbăreață. Până să ajungem la spital îmi amintesc că acum câteva zile spusesem cuiva că încă n-am văzut secția UPU de la Iași și că sper să n-o văd curând. Na, poftim.

Îmi las colegele la intrare și caut un loc liber în parcarea de vis-a-vis, cea de lângă policlinică. Parchez lângă un buz inscripționat cu sigla unei companii farmaceutice și sesizez că în el doarme o persoană. Portarii de la intrare mă ghidează spre rampa îngustă de la primire urgențe.

 Cum nu era suficient de îngustă, mai există și două automate, unul cu băuturi și unul de cafea, fix la intrare. Au ușă dintr-aia de cică se deschide singură când detectează o prezență. Ei bine, se pare că prezența mea nu impresionează senzorul. M-oi fi transformat în zombi ori altceva. La a doua încercare îi par om. Sala de așteptare e cât holul dispensarului de la mine de la țară. Dar arată mai rău. Pe peretele din stângă e un calorifer din ăla de fontă cu elemenți, vopsit și revopsit, apoi vreo șase scaune metalice tapițate cu piele ecologică neagră. Pe peretele din dreapta sunt trei uși puțin translucide, glisante, ce par puse cu furca una lângă alta, cam atât de etanșe sunt. Pe ele, o hârtie A4 landscape anunță „URGENȚE MAJORE”. Stau pe un scaun fix în dreptul lor, pot studia în tihnă cam ce se întâmplă înăuntru, dar asta vă povestesc mai jos. Pe același perete urmează un fel de gheretă semi-închisă în care nu prea îmi pot imagina cum se simte eficiența celor două calorifere electrice între care se află, total neinspirat, un extinctor de mărime medie. Văd un afiș pe care pare a fi sugerat că e interzis accesul cu pistoale și cuțite. Pereții sunt placați cu pătrate albe, vechi, de faianță. Unele lipsesc, altele sunt incomplete. Linoleumul albastru lasă să se vadă în câteva locuri mozaicul de dedesubt. În continuarea acestei săli e alta, mai micuță, în capătul căreia se vede o ușă pe care scrie „URGENȚE MINORE”. Între ele e un fel de arcadă.
Nu e foarte aglomerat. După ce domnul din colț, îmbrăcat în pijamale în dungi, intră la urgențe majore, apare și soția. După ce strigă din ușă s-o audă că a venit, se așează pe scaunul de lângă mine, își scoate un pieptăn din geantă și începe să se aranjeze. Oook, numai mie mi se pare ieșit din normal asta? Mă analizez și eu în sticla ușii de la intrare...da, arăt mai rău decât în poza din permis.
Ușa inteligentă se deschide, lăsând să intre un val de frig și un soi de păpusă barbie în costumația specifică celor de la ambulanță. Completează de zor niște fișe.
Dacă aveam senzația că până acum fusese rău, urmează cireașa de pe tort...sau mă rog, bomboana de pe colivă. Trei indivizi zgomotoși intră pe rând, iar primul spune tare, să audă toată lumea: „Ce jeg de spital!”. Sunt îmbrăcați în diverse combinații de trening și pantofi sport de la Adidas, Nike și Puma. Știți afișul de mai sus cu interzis cu pistoale și cuțite? Se așează pe scaunele libere de lângă mine și colega mea. O doamnă începe să măture. Gherțoiul blond, cu trening albastru ține să o sfătuiască să dea cu benzină și să dea foc mai degrabă. Doamna ripostează verbal și i se răspunde în glumă că ei sunt băieți serioși, cu principii, care își caută jumătatea. Și se cam holbează la colega mea care butonează de zor la iPhone-ul ei 6...am vrut s-o sfătuiesc să îl bage înapoi în buzunar, nu cumva s-o ceară naibii de nevastă până termină cealaltă colegă cu investigațiile.
Gherțoii se plâng din cauza frigului și se mută dincolo de arcadă, pe scaunele destinate transportului pacienților. Doamne ferește să le tremure de frig șuncile de pe cefele lor late. Unul dintre ei se plimbă, întrând în vorbă cu alți năpăstuiți ce așteaptă la rând. Pantalonii cu, probabil, două mărimi mai mici, lasă la vedere câteva momente elasticul lat de la boxeri. Mi se face rău, cred că vreau și eu o perfuzie, ceva, în curând. Apare un al patrulea individ, probabil singurul a cărui prezență aici se justifică. Are niște urme de tăieturi pe frunte, arcadă și nas. Nu vreau să știu cum și-a făcut rost de ele. Intră toți după el la URGENȚE MAJORE, râd, iau personalul în râs...ăștia se cred la picnic. Unde naiba le e petul de bere și punga de semințe? Mai au și replici de felul „Miroase-a morgă”. Cevaaa, deosebit!
Personalul pare familiarizat cu atmosfera...sau sunt prea nerăbdători să termine tura. Unii sunt vizibil obosiți, unul chiar zice că mai are o oră și pleacă. Sunt și vreo doi rezidenți aparent chipeși. Îmi dau seama la o analiză mai atentă că unul are un metru și-o gumă și celălalt e blond...neeeh, neinteresanți. Apare la un moment dat o altă barbie, cu fișa colegei mele, în costum de spital, ghici, ROZ! Mai văzusem câteva tanti perindându-se pe aici în costume roșii, grena, verzi, bleu....dar roz? Gherțoii sunt trimiși la ORL. Bogda proste, deja îmi făceam griji serioase pentru colegă-mea care stătea pe scaun lângă mine.
Pacienta noastră stă pe un pat de ăla mobil, undeva pe holul din fața liftului. Mă mut și eu pe patul de vis-a-vis de ea. Începe să se shimbe tura, e ora 7, și liftul începe să ducă și să aducă alți și alți purtători de halate, la fel de somnoroși, la fel de voioși. Holul ăsta cu liftul e undeva în lateralul URGENȚELOR MAJORE, astfel încât la un moment dat s-au putut zări printre uși chiar niște manevre de resuscitare.
Au apărut și analizele. Ni se sugerează să mergem la secția Infecțioase, undeva mai sus, eventual pe jos sau cu taxiul pentru că ar dura prea mult să așteptăm o ambulanță. Urcăm cu mașina. La Infecțioase porțile sunt larg deschise și curtea pustie. A, da, și doi câini tolăniți la un soare cu dinți. Deja e aproape ora 8. Doctorul de aici e glumeț. Nu prea și-a găsit persoanele potrivite. Nu la ora asta. De aici trebuie să coborâm mai jos, la pavilionul 7. Altă coadă, alți oameni triști veniți din cine știe câte locuri, alt personal care se învârte buimac pe holuri. Aici trebuie doar să lăsăm o hârtie. Și totuși mai durează jumătate de oră.
Geamurile mașinii sunt iar semi-îngețate, în habitaclu 3 creaturi dârdâie de frig. La farmacie să luăm rețeta și apoi ne prefacem că abia ne-am trezit și ne începem bine săptămâna!

Surse imagini: www.ziare.com
                        www.ziaruldeiasi.ro

La Medeleni Partea I

Prima zi a săptămânii nu se anunța tare spectaculoasă. Cursuri de la 8 la 12 și de la 12 la 14 încă unul. Prima porție se termină la 11. La 11 și 5 minute s-a petrecut intriga. Primesc un telefon în care mi se propune să merg cu Fabi la Medeleni. Caut pe Google la distanțe rutiere. Trebuie să știu cât o să vrea Fabi de băut. Ce bea știu deja, Standard 95. Nu pricep de ce Medelenii ăștia par a fi undeva peste graniță. Sau...mă rog, harta nu-mi arată clar granița. Până la urmă caut Iași-Golăiești. Să ajung în comună știu, iar de acolo s-o fi găsind careva să ne îndrume. Nu sunt genul ala de persoană care nu oprește să întrebe atunci când se rătăcește.

Așa că am mers să alimentăm și ne-am făcut cruce mergând pe traseul tramvaiului 3 Gară-Dancu. Și am știut de ce ne-am făcut cruce. De la ieșire din cartierul Tătărași și până la capătul liniei poți confunda ușor zona cu o alta din Kosovo sau din Anglia de după bombardament. Banda ocupată de linia de tramvai este cu 40 de cm mai înaltă decât restul drumului, iar banda cealaltă este un soi de cursă cu obstacole. Ce e drept, gropile alternează cu dâmburile. Așa, ca să nu fie monotonie.

To be continued